HomeEroii României moderneMihaela, vedeta desenelor animate din perioada comunistă

Mihaela, vedeta desenelor animate din perioada comunistă

DS TW

Nell Cobar s-a născut pe 31 decembrie 1915 la București, într-o familie evreiască. Tânărul nu a urmat studii superioare, debutând ca desenator în anul 1939. Primul desen animat, realizat în 1940, a fost o reclamă pentru ciorapi,  a publicat apoi caricaturi în publicațiile epocii și a colaborat cu Traian Popescu Tracipone la realizarea filmului de ficțiuni “Năzbâtiile lui Haplea”, produs în 1948.

În lunga sa carieră, artistul a creat peste 40 de filme de animație, cele mai multe inspirate de popularul personaj de desene animate “Mihaela”, printre ele aflându-se “Mulțumesc, Mihaela”, peliculă ce a fost premiată în 1971 la Festivalul de film pentru copii de la Veneția.

Personajul inventat de Cobar, Mihaela, era o fetiță blondă cu codițe, care, alături pe prietenul ei, cățelușul Azorel, trece prin fel de fel de situații inedite. Studioul “Animafilm” a realizat, în regia artistului, o serie de 1001 de episoade de desene animate, ciclu ce a fost difuzat între 1970 și 1985 de Televiziunea Română.

Mihaela devenise o rubrica fixă difuzată zilnic, la ora 19.20, cu 10 minute înainte de principalul jurnal de știri, Telejurnal. În momentul în care programul televiziunii de stat a fost scurtat, la mijlocul anilor 1980, serialul şi-a încetat difuzarea.

În anii ’70 – ’80, Nell Cobar a fost colaborator al revistei de satiră “Urzica” înfiinţată de dramaturgul Aurel Baranga şi a avut mai multe expoziţii de caricatură. Printre filmele sale de animație se numără “Teoria chibriturilor”, “Mihaela detectiv”, “E primăvara, Mihaela!”, “Curaj Mihaela!”,” Alo, aici Mihaela!”, ”La multi ani Mihaela” “Leo & Leo”, “Flori pentru Mihaela”, “Mitica si formula lui de viață”, “Merele”, “Fata în față cu fericirea”, “Eu”, “Nota 3”, “Băiețelul care făcea totul pe jumătate” și ”Mitică”.

 

În vara anului 1982, la scurt timp după revenirea dintr-o călătorie în Statele Unite, artistul a oferit un interviu revistei Flacăra:

“— Ce mai faceţi, Nell Cobar?

— Mulţumesc de întrebare. Sunt sănătos şi fac tot ceea ce am făcut şi până acum. Caricaturi.

— Veniţi după o lungă şi, s-o numesc, fructuoasă călătorie…

— A fost cel mai important eveniment din viaţa mea. De fapt, au fost două. Eu personal m-am pregătit pentru unul singur. Aşa a fost să fie să împuşc, cum se spune, doi iepuri dintr-o dată. Am lucrat, în timp, în ani, pentru o expoziţie personală de caricatură la Galeriile de Artă ale Bibliotecii Române din New York, în inima Manhatanului. În timp ce îmi prezentam expoziţia s-a petrecut şi al doilea fapt. Juriul Salonului internaţional de la Montreal m-a anunţat că am obţinut premiul cel mare.

— Cum aţi aflat vestea?

— Via Bucureşti. Am dat un telefon acasă ca să văd ce fac ai mei şi ce mai este nou prin țară. Mi s-a comunicat că mi-a sosit o telegramă prin care eram înştiinţat că am cucerit mult râvnitul premiu.

— O aşteptaţi?

— Totdeauna am fost în aşteptare. De doisprezece ani trimit câte un desen la acest salon. Dar premiul, exact ca o iubită prea aşteptată, întârzia să vină. Şi, exact ca-n viaţă, când aproape renunţi să mai aştepţi, când vrei să pleci, apare.

— Iubita?

— De data aceasta premiul. Un gând ascuns îmi spunea că la actuala ediţie aş putea obţine un premiu. Poate al doilea, al treilea…. Şi am obţinut Grand-Prix.

— Haideţi s-o luăm cu începutul. Cum a fost la New York?

— Cald. Foarte cald.

— Şi în afară de starea vremii?

— În New York se deschid în fiecare zi 30—40 de expoziţii. Toate îşi fac publicitate cum pot şi cum artistul crede. Astfel se intră în raza de interes a publicului. Eu, fiind aproape necunoscut pentru marele public, mi-am făcut singur publicitatea. Mi-am desenat câteva afişe, de mână, care au fost amplasate pe stradă şi în vitrina galeriilor de artă. Americanilor le place enorm caricatura. Ea este găsită zilnic, în mare cantitate, în presă. În ciuda acestui fapt, patronii galeriilor de expoziţii nu consideră caricatura am produs „vandabil”, un produs aducător de mari profituri. Caricatura nu poate concura, la preţ, cu picturile sau sculpturile. De aceea nu prea sunt deschise expoziţii de caricatură. În perioada când am fost prezent, în tot oraşul nu mai era nicio altă expoziţie de grafică umoristică. Dacă mai adaug şi faptul că a fost prima expoziţie de caricatură românească, a apărut un plus de interes din partea publicului. Zilnic au trecut pragul galeriilor sute şi sute de vizitatori.

— Cum a fost gustat umorul prezentat de dumneavoastră. Cunosc că cei de peste ocean nu prea se împacă cu umorul european.

— Aşa-i. Publicul de acolo e mai puţin obişnuit cu desenul fără cuvinte. Cele 60 de lucrări ale mele, desigur caricaturi fără cuvinte, cred că au plăcut. Am văzut oameni care au venit chiar şi de două ori. Adevărul este că situaţiile clare, accesibile, creează pretutindeni acelaşi efect, indiferent de poziţia geografică. Lumea râde de aceleaşi lucruri. Aşa se explică de ce, şi la noi, lumea gustă foarte mult comediile franţuzeşti, italiene, americane etc. Omenirea, în ansamblu, este frământată de aceleaşi probleme — mai mici sau mai mari — şi râde de situaţii asemănătoare.

— Până acum s-a înţeles tot ceea ce ne-aţi spus. În presa americană aţi pătruns?

— Ca să publici un desen este foarte greu. El trebuie, mă refer la caricatură, să fie filtrat prin gustul majorităţii publicului. Unul este desenul de expoziţie şi altul este desenul de presă. M-au vizitat şi am stat de vorbă, în perioada cât am stat în Statele Unite, cu mulţi caricaturişti care aşteptau de ani de zile să le vină rândul să fie publicaţi. Unii au apelat la mine… sperând că-i pot ajuta. Ca să pătrunzi in presă îţi trebuie mult timp, răbdare şi să ai un nume… făcut. Este, dacă vreţi, un cerc vicios. Ca să pătrunzi trebuie să fii cunoscut. Ca să fii cunoscut trebuie să pătrunzi in presă. Pe mine, în afară de români, nu mă mai cunoştea nimeni. Şi totuşi, a fost un totuşi, am fost invitat la redacţia ziarului „New York Times”. Responsabilul artistic al ziarului îmi vizitase de câteva ori expoziţia. Am aflat că selecţionase zece desene în vederea publicării.

— Aţi fost şi la Montreal?

— Da. În timpul expoziţiei mele de la New York m-am dus şi la Montreal. Am văzut expoziţia de caricaturi.

— Cum arată?

— Un pavilion imens cu o arhitectură îndrăzneaţă. Un mare punct turistic, un parc de distracţii în care centrul este tocmai pavilionul de umor. Totul este la mari dimensiuni. La început te sperii. Acesta este termenul exact. Expoziţia de caricaturi cuprinde peste 800 de lucrări. Oricât ar fi de interesant, oricât ţi-ar plăcea caricatura, nu poţi s-o parcurgi într-o singură zi. Pesemne acesta-i şi scopul. Prima mea impresie a fost aceea că, parcă, toată caricatura lumii s-a strâns acolo.

— În această mulţime de lucrări, cum a fost apreciată caricatura românească?

— Extraordinar. Trebuie ştiut că numărul cel mai mare l-au reprezentat românii. Se vorbea de fapt despre şcoala românească de caricatură. Au participat 47 de români. Este o cifră! Putem spune că a fost un succes de echipă. Exact ca-n sport. Dar n-a fost doar un record de participanţi, ci şi de premianţi. Au obţinut premii şi alţi doi caricaturişti români. Este vorba de Mihai Stănescu, care a obţinut premiul patru, şi mai tânărul Marian-Raul Ţiganu. Pe acesta din urmă, nu ştiu câte desene a publicat, dar eu, personal, nici nu-l cunoşteam. L-am văzut acum câteva zile la Bucureşti, când am fost invitaţi la festivităţile de la ambasada canadiană.

— Vă spun eu. Marian-Raul Ţiganu este de profesie arhitect. A debutat, cu ani in urmă, în paginile revistei „Flacăra“. De mult timp n-am mai auzit nimic de el. Nici nu știam că mai face caricatură. Sper că acest premiu să-i fie un mare stimulent.

— Apropo de revista „Flacăra”. După cum se știe, regulamentul concursului de la Montreal este următorul: să se trimită un desen care a fost publicat în cursul anului respectiv în presă. Aşa-i stabilit. Poate este vorba tot de o selecţie — ca să se vadă care sunt gusturile ţărilor participante. Ei bine, desenul care a luat aur la Montreal a fost publicat în revista „Flacăra”. El a fost expus la Salonul de caricaturi de la Galeriile de artă ale municipiului Bucureşti. Publicaţiile nu l-au reprodus. Numai „Flacăra” l-a publicat. Aşa că, dacă n-ar fi fost publicat, aş fi trimis un alt desen, iar datele problemei precis erau altele. Deci aurul cucerit de mine la Montreal se leagă de revista “Flacăra”.

— Nell Cobar, cum se ia un premiu?

— Ei, dacă aş şti, aş avea şi eu o colecţie. Şi dacă aş şti poate n-aş spune-o. Într-o zi îţi vine o idee. Începe o luptă cu tine însuţi cum s-o redai. În clipa în care te-ai aşezat la masă şi o desenezi, de fapt atunci ai luat premiul. Trebuie doar ca desenul să fie cunoscut şi recunoscut de toată lumea”.

*** Sorin Postolache, Flacăra, 1982

Imediat după 1989, caricaturistul a transformat-o pe Mihaela în vedeta unei reviste lunare dedicate copiilor, dar publicația și-a încetat apariția după moartea lui. Nell Cobar, regizorul care a încântat zeci de generații de copii în anii comunismului, a încetat din viață pe 26 iulie 1993.

Galerie foto:

DS TW
No comments

leave a comment