“Cânt de când am învăţat să vorbesc. Poate chiar dinainte”, mărturisea, într-un interviu, Mihaela Runceanu. Artista s-a născut pe 4 mai 1955 la Buzău, a fost unicul copil al lui Nicolae şi Lenuţei Runceanu, a absolvit Liceul de muzică în oraşul natal, apoi Conservatorul “Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, secția vioară şi modulul de pedagogie, urmând, în paralel, Şcoala populară de artă.
Doi ani a predat vioara la Brăila, la Şcoala de muzică, un an la Buzău, iar din 1980 a devenit profesoară de canto de la Şcoala populară de artă din Capitală, după ce fosta ei profesoară s-a pensionat, cedându-i catedra. Mihaela Runceanu a avut sute de apariţii pe scenele din ţară, a susținut recitaluri la televiziune, a plecat în turnee în țările din Europa de Est, alături de alți artiști.
Într-un interviu acordat în octombrie 1989, cu doar o lună înainte de a-și pierde viața, Mihaela Runceanu mărturisea: “Cu aceeaşi dăruire mă împart între scenă şi “mugurii noi” ai muzicii noastre uşoare. Fiecare direcţie cu specificul ei, îmi îmbogăţesc paleta personală de interpretare. Sunt la curent cu generaţia tânără prin contact neîntrerupt. Trebuie să-i laşi omului loc de afirmare. Nu vreau să construiesc imitatori. Nu pentru asta onorez dubla calitate a activităţii mele sociale. Pentru a stimula nişte talente în găsirea propriei personalităţi. Să înveţe să se dăruiască celor pentru care vibrează. Acesta este mesajul nostru. Şi chiar sensul existenţial. Dinspre interpretare, muzica uşoară românească traversează, se pare, momente fericite.
O perioadă de acumulare a adus saltul firesc. Muzica noastră uşoară lasă în urmă perioada de pionierat. S-au specializat şcolile populare de artă. Noi metode de predare, moderne. Să nu omitem componentele unui cadru stimulativ — “Steaua fără nume”, “Mamaia”, “Cântarea României” — intens resimţite de tinerii interpreţi.
— Sunteţi adepta creaţiei totale în muzica uşoară?
— Nicidecum! Deşi se poartă. Nu suport mediocritatea. Toată lumea se vrea sincretică, totală. Mai greu de izbutit. Mai trebuie să şi poţi. Ar fi ideal să fii şi propriul tău poet! Ba nu, propriul tău textier, confuzia poet – textier fiind groaznică. Trebuie să gândeşti, să scrii în stilul muzicii uşoare. Sau compozitorul se căzneşte şi se adaptează textului. Rezultă, cam 98 la sută, poezii lălăite. Nimeni nu pricepe de ce s-a stricat poezia “spusă”! Doleanţa mea: apariţia unor texte bune, specifice genului. Muzica are accentele ei, are ritm. Nu se poate face totul pe orice text, adaptând totul la tot.
— Cum dialoghează cu compozitorii interpreta Mihaela Runceanu?
— Fără a lovi în cineva, nu sunt pentru colaborarea cu un singur compozitor. Duce la blazare, la platitudine. Am luat tot ce mi s-a potrivit mai mult de la toţi compozitorii.
— Să nominalizăm. Nu preferinţe, colaborări reuşite, finalizate prin şlagăre.
— O paletă bogată, un compozitor complex — Cristinoiu, un compozitor de public — Marcel Dragomir. Dinu Giurgiu mi-a adus satisfacţii. Fugaru… Nu-mi plac şlagărele de trei luni; prefer cântecele care vor trăi şi peste 100 de ani.
— Dar cu lirismul cum rămâne?
— Lirismul în muzica uşoară rămâne tendinţa oamenilor de a-şi deschide inima. Tendinţa de sinceritate a omului faţă de oameni. Omul are nevoie de ai lui, de semeni, de cei de-o seamă. Oamenii au nevoie de oameni!
*** Steaua Roşie, octombrie 1989
Printre cele mai cunoscute piese ale artistei din anii ’80 se află: Luna (Vasile Veselovschi / Mihai Maximilian), Ce frumos am visat (Dan Beizadea) / (Ion Preda), De-ar fi să vii (Alexandru Wilmany / Roxana Popescu), Să crezi în dragostea mea (Ion Cristinoiu / Roxana Popescu), Iartă (Ion Cristinoiu / Roxana Popescu), Nu te ascunde (Cornel Fugaru / Dan V. Dumitriu), Nu, nu mai vreau să știu (Dan Dimitriu / Eugen Rotaru), Cu fiecare stea (Mihai Grigoriu / Romeo Iorgulescu), Fericirea are chipul tău (Marcel Dragomir / Eugen Rotaru), Dacă totuși vei pleca (Zoltan Boroș / Dumitru Popescu-Chiselet, Să fim copii (Dinu Giurgiu / Dan V. Dumitriu)
Într-un alt interviu, Mihaela Runceanu spunea:
“Am convingerea că publicul te poate ridica, dar la fel de bine te poate și coborî. Întotdeauna mi-am dat silința să cânt pentru sufletul publicului meu. Un cântec este o lume, nu o simplă partitură muzicală. Mă bucur de bucuria publicului meu; asta înseamnă că m-a înţeles. Un interpret trebuie să aibă totdeauna ceva de transmis prin vers şi melodie. Simpla redare a unei partituri, fără o anume dispoziţie sufletească, nu valorează nimic.
— Mi se pare că vorbeşte, acum, profesoara de canto Mihaela Runceanu …
— … care, dacă vreţi să ştiţi, prima dată a visat să fie cântăreaţă, dar a devenit profesor. Dar mi-am dat seama că această conjunctură muzicală interpret-profesor este mai mult decât fericită. Recunosc, am satisfacţie deosebită, învăţând nişte generaţii de tineri. Fireşte că din cei 40 de elevi ai mei, nu vor ajunge toţi vedete. Nici nu este acesta scopul. Pe plan artistic, între 17—20 de ani, tinerii vor să-şi manifeste într-un fel deosebit personalitatea. Şi atunci, cei cu aptitudini, evident, vor să înveţe să cânte. Numai că atât nu ajunge. De altfel, eu am fost aceea care a introdus la examen şi teoria muzicii. Un interpret fără cultură muzicală nu poate visa la performanţă. În timpul celor trei ani de studiu, tinerii îşi dau seama că muzica poate fi o bucurie de toate zilele şi nu neapărat o condiţie a starului de muzică uşoară.
— În general, tinerii îşi aleg un model, o voce, un stil consacrat. Oare e bine?
— Niciodată nu voi accepta imitaţia. N-aş premia la concursuri tineri care au voce, dar o imită perfect pe Angela Similea sau Mirabela Dauer, de pildă. Această categorie nu va ajunge niciodată la performanţă. Publicul oricum o va iubi în continuare pe Mirabela şi nu pe cea care îi imită glasul şi mişcarea scenică.
— Şi-atunci cum rămâne cu talentul?
— Le spun mereu elevilor mei, talentul nu se face prin educaţie, cu talent te naşti. Nu facem cântăreţi la şcolile populare de artă, ci cultivăm talente şi mai ales cultivăm gustul curat pentru muzică. Cizelăm stiluri, acurateţea sunetului şi adaptăm simţirea la “mersul” muzicii. Eu îi învăţ să cânte modern şi nu ca mine.
— Deci îi încurajaţi pe cei tineri să cânte!
— Să cânte, dar cu talent şi folos artistic, cu dragoste de oameni şi să nu uite niciodată că o ţinută scenică neadecvată poate micşora valoarea şi succesul. Sâmburele de talent merită însă să fie încercat. Un concurs este o şansă, dar şi voinţa de a face ceva bun. Şi încă ceva: vocea e un mijloc şi nu un scop de a-ţi descoperi personalitatea. Şi nu în ultimul rând, să ne iubim şi să ne respectăm publicul”.
Artista a fost ucisă în noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie 1989. Pentru părinţii ei, moartea Mihaelei a fost mult timp un mister neelucidat. Într-o scrisoare adresată procurorului ce se ocupa de anchetarea cazului (scrisoare apărută în cartea “Un cântec ucis” de N. Peneș), Lenuţa Runceanu scria: “Greu, foarte greu m-am hotărât să vă scriu pentru a cunoaşte şi dumneavoastră, în parte, gândurile şi respectiv nelămuririle mele privind cauzele asasinării unicei şi dragei mele fiice, Mihaela Runceanu. Mă străduiesc, deşi îmi este foarte greu, deoarece o dată cu Mihaela am murit şi eu, numai că ea este în pământ, iar eu aici mă chinui cumplit să aflu misterul morţii ei… Domnule procuror, eu, ca mamă cu sufletul greu de durere, simt că fetiţa mea nu a fost ucisă pentru jaf (aşa cum încearcă să se susţină), ci din dorinţa de a-i curma cariera artistică, carieră care, probabil, ameninţa poziţiile altor vedete de muzică uşoară.
Această acţiune odioasă a fost opera unei persoane interesate în înlocuirea ei. Jaful şi tot ce s-a făcut n-au fost decât un pretext. Deci, în spatele criminalului se află autorii morali ai crimei. Cât a fost el constrâns (criminalul) să spună adevărul? Dacă am admite că jaful a fost mobilul crimei, el putea să înfăptuiască acest lucru fără să o ucidă, pentru că a avut “n” ocazii să o facă. După cum se știe, Mihaela pleca în turneu 2-4 zile în mod frecvent… Domnule procuror, am convingerea că asasinul Mihaelei a fost plătit ca să facă această crimă, că el nu a fost singur, că are un “spate” bine asigurat din moment ce și-a luat totul asupra sa. Mă întreb în același timp, oare nu era necesar să se facă reconstituirea crimei, să se cronometreze timpul de acţiune? Mă gândesc că, având în vedere cantitatea şi greutatea lucrurilor furate, unei singure persoane i-ar fi trebuit destul timp pentru această operaţie! Cât timp i-ar fi trebuit unui singur om să facă toate acestea? V-aţi întrebat vreodată, domnule procuror? Eu cred că el nu a acţionat singur. Nu se poate, nu mă pot împăca cu gândul că pentru soluţionarea acestui caz sunt suficiente numai declaraţiile criminalului. Ar fi prea simplu, deoarece nu pentru jaf a fost ucisă Mihaela. Vă doresc reuşită şi vă mulţumesc din suflet pentru ceea ce veţi face pentru Mihaela…”
Mihaela Runceanu a fost înmormântată pe 4 noiembrie 1989 în cimitirul “Dumbrava” din Buzău.
