Principesa Elisabeta a României s-a născut pe 12 octombrie 1894 într-un apartament al Castelului Peleș și a fost cel de-al doilea copil al Mariei și al Principelui Ferdinand. Înainte de a împlini două luni, micuța a fost botezată după numele mătușii ei, Carmen Sylva. Principesa și-a petrecut primii ani în special la Sinaia, acolo unde familia își avea reședința, la Castelul Peleș și mai apoi la Pelișor, regina Elisabeta insuflându-i pasiunea pentru artă.
De la vârsta de 5 ani, a început să ia lecții de pian și de vioară cu George Enescu, care era unul dintre artiștii protejați de regină, și mai târziu lecții de pictură, fiind singurul dintre cei șase copii ai Regelui Ferdinand și ai Reginei Maria care nu a urmat o școală oficială, ci a studiat doar cu profesori particulari. Vorbea patru limbi străine și învățase coregrafie, istorie, literatură universală, pictură și muzică.
În 1914, după moartea regelui Carol I și urcarea pe tron a tatălui său, Ferdinand, întreaga familie s-a mutat la București, în Palatul de la Cotroceni, iar tânăra a avut contact cu cercurile artistice ale vremii. În toamna anul 1916, după ce România a intrat în Primul Război Mondial, iar Capitala a fost ocupată de armatele germane, familia regală, guvernul și administrația s-au retras la Iași și în cei doi ani ai refugiului în Moldova principesa a ajutat-o pe Regina Maria, lucrând deseori ca infirmieră.
Considerată cea mai frumoasă dintre fiicele cuplului regal, Elisabeta flirta cu diferiți tineri din anturajul familiei, dar suverana spera să o căsătorească cu unul dintre prinții moștenitori ai țărilor din Peninsula Balcanică.
În 1911, chiar de ziua ei de naștere, Elisabeta a României îl cunoscuse pe tânărul prinț moștenitor George, fiul cel mare al regelui Constantin I al Greciei. Familia regală de la Atena venise pentru prima oară în vizită la București special pentru a o întâlni, dar, spre surprinderea tuturor, principesa a refuzat cererea în căsătorie, explicând că este prea tânără și nu și-a încheiat încă studiile private. Cei doi au corespondat în următorii ani, iar la începutul anului 1914 George i-a cerut din nou mâna și din nou a fost respins.
La sfârșitul Primului Război Mondial, în decembrie 1918, familia regală s-a întors triumfătoare în București, iar Maria și-a concentrat întreaga energie pentru găsirea unui soț adecvat pentru Elisabeta și a unei soții pentru principele Carol. În anul 1920, regina împreună cu fetele sale au plecat în vacanță la Lugano pentru a-și vizita mama și surorile și aici principesa l-a reîntâlnit pe George al Greciei, care trăia în exil în Elveția.
Maria a insistat pe lângă Elisabeta să-l accepte ca soț pe prinț, încercând totodată să aranjeze și o căsătorie între sora acestuia, principesa Elena, și tânărul Carol.
La presiunile familiei, ea a acceptat mariajul, iar pe 13 octombrie 1920 regina României scria în jurnal: „O zi aproape tragică, cu mult consum emoțional. Lisabeta, în sfârșit, a acceptat ca logodna ei să fie anunțată oficial. (..) Ea are idei bizare, imposibile, este impresionată de George, dar nu simte nimic pentru el și ideea căsătoriei nu-i provoacă nici o bucurie, dar nu vrea să rupă logodna, deoarece nu are altă perspectivă și știe că este deja la o vârstă când ar trebui să fie măritată”.
Pe 27 februarie 1921, în biserica de pe Dealul Mitropoliei din București, a fost oficiată cununia religioasă a principesei, care ajunsese la vârsta de 27 de ani, cu prințul moștenitor George, după nuntă tinerii au petrecut două zile la Scroviștea, la cabana de vânătoare a Regelui Ferdinand, iar pe 7 martie au părăsit țara. Pe 10 martie 1921 a avut loc la Atena cea de-a doua căsătorie aranjată de Regina Maria, cea dintre principele Carol și principesa Elena a Greciei.
În primăvara anului 1921, când Elisabeta a ajuns în Grecia pentru prima dată în calitate de soție a prințului moștenitor, statutul familiei regale elene era neclar. Regele Constantin își recăpătase tronul, întorcându-se în țară după mai mulți ani de exil, dar populația Greciei era în continuare împărțită în două tabere, una republicană și alta monarhistă. Principesa nu s-a acomodat în noua țară, iar relațiile cu ceilalți membri ai familiei regale elene au fost glaciale.
În ianuarie 1922, cuplul a revenit în România pentru o scurtă vizită, iar în primăvara aceluiași an principesa s-a îmbolnăvit de febră tifoidă. La sfârșitul verii, slăbită de boală, s-a întors în țară pentru a asista la încoronarea părinților ca regi ai României Mari. Exact în această perioadă regele Constantin a fost obligat să abdice în favoarea fiului său, care a depus jurământul ca George al II-lea.
În octombrie 1922, Elisabeta a ajuns în Grecia ca regină, dar foarte curând a realizat că rolul nu i se potrivește. S-a izolat de curtea regală, nu participa la evenimentele oficiale și la recepții și prefera să-și petreacă timpul citind, cultivând flori exotice, pictând și cântând la pian. În 1924, după 15 luni de la încoronare, soțul ei, regele George al II-lea, a fost obligat să abdice, iar Elisabeta a renunțat la coroana Greciei cu un sentiment de ușurare.
Cei doi au trăit în exil mai întâi la București și apoi la Londra, dar relațiile dintre ei s-au răcit rapid și au divorțat oficial în 1935. Fosta regină Elisabeta a redevenit principesă și s-a întors în România cu mult înainte de finalizarea divorțului, spre dezamăgirea mamei, care a văzut în acest act un eșec personal.
După revenirea în țară, Elisabeta s-a stabilit la Peleș, a călătorit frecvent la Veneția și Nisa, însă nimeni nu a văzut-o cu vreun bărbat în această perioadă.
Fratele ei cel mare, devenit Regele Carol al II-lea, a ordonat construirea unui palat mic și cochet pe malul lacului Herăstrău din veniturile Domeniilor Coroanei și i-a dăruit noua reședință, dar ea a continuat să ducă o viață izolată. Înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, a strâns bani din renta viageră pe care o primea și a cumpărat fostul conac al unui grof din Banat, în localitatea Banloc, unde s-a retras împreună cu două slujitoare pentru următorii ani, venind foarte rar la București.
În primăvara anului 1947, principesa a primit o telegramă prin care era anunțată de moartea fostului soț, regele George al II-lea, și se pare că a suferit mult, deși era evident că nu l-a iubit niciodată.
După abdicarea Regelui Mihai pe 30 decembrie 1947, toți membrii familiei regale au fost obligați să părăsească cât mai repede țara. Pe 4 ianuarie 1948, trenul regal în care se aflau Regele Mihai, Regina Mamă Elena și Principesa Ileana a oprit în halta Banloc pentru a le lua pe fosta regină a Greciei și pe cele două servitoare fidele ale ei. Martorii au povestit că fiecare avea câte o valiză în mână. Elisabeta a locuit o scurtă perioadă de timp la Sigmaringen, apoi la Zurich și în cele din urmă s-a stabilit la Cannes, pe Coasta de Azur, unde a închiriat un apartament în Villa Rose Alba, reușind să se întrețină dând lecții de pian.
În 1950, în timp ce se afla într-o vizită la Paris, a întâlnit un tânăr pictor numit Marc Favrat, cu 30 de ani mai mic decât ea, de care s-a îndrăgostit. Prințesa i-a cerut vărului ei, prințul Frédéric de Hohenzollern-Sigmaringen, să-i ofere acestuia un titlu, dar șeful Casei de Hohenzollern a refuzat ferm. Elisabeta a decis atunci să îl adopte pe artist, făcând actele în iunie 1956, cu doar trei luni înainte de a înceta din viață. Ajunsă la 62 de ani, scria: “Marc mi-a schimbat viața. Când am fost bolnavă și săracă, a venit să mă ajute. Cea mai mare dorință a mea este să îl adopt”.
Elisabeta a României a încetat din viață pe 15 noiembrie 1956 și a fost inițial înmormântată pe Riviera franceză, apoi corpul a fost transferat în necropola Hohenzollern-Sigmaringen, la Hedinger Kirche. Despre fiul ei adoptiv, pictorul Marc Favrat, nu se știu astăzi foarte multe lucruri. Connel Smith, jurnalist la CBC, a publicat o fotografie a acestuia precum și informația că a murit sărac, în martie 2000, la Paris. Numele lui a apărut în Dicționarul Pictorilor din Montmartre și se pare că se recomanda Marc Favrat de Hohenzollern.
