Misterul Greta Garbo

Greta Lovisa Gustafsson s-a născut pe 18 septembrie 1905 la Stockholm, în Suedia, și a fost fiica cea mică a Annei Lovisa, care lucra într-o fabrică de gemuri, și a lui Karl Alfred Gustafsson, care a muncit, pe rând, ca om de serviciu, ajutor de băcan și măcelar. Familia Gustafsson era săracă și locuia într-un mic apartament cu trei dormitoare dintr-un cartier muncitoresc considerat mahalaua orașului. Greta Garbo a povestit mai târziu: “Era veșnic gri – acele nopți lungi de iarnă. Tatăl meu stătea într-un colț, mâzgălea cifre pe un ziar. De cealaltă parte a camerei, mama repara haine vechi, suspinând. Noi, copiii, vorbeam cu voci foarte joase sau doar stăteam în tăcere. Ne era teamă, ca și cum ar fi fost un pericol în aer. Acolo unde locuiam, toate casele și apartamentele arătau la fel, urâțenia lor se asorta cu tot ceea ce ne înconjura”.

Viitoarea actriță era timidă, nu-i plăcea școala, prefera să se joace singură și a devenit interesată de teatru de la o vârstă fragedă. Regiza cu frații ei tot felul de jocuri și spectacole și visa să devină actriță. La vârsta de 13 ani, a terminat școala gimnazială și, la fel ca toate fetele suedeze din clasa muncitoare de la acea vreme, nu s-a înscris la liceu.

Când gripa spaniolă s-a răspândit în Stockholm în iarna anului 1919, tatăl ei, de care era foarte apropiată, s-a îmbolnăvit și și-a pierdut locul de muncă. Garbo s-a ocupat de el, ducându-i la spital în fiecare săptămână mâncare și medicamente, dar, din păcate, bărbatul a murit în 1920, când ea avea doar 14 ani.

Greta s-a angajat după aceea ca ajutor într-o frizerie, apoi a devenit vânzătoare într-un magazin de pălării și a început să pozeze pentru cataloagele de modă ale acestuia.

În 1920, un regizor de reclame a distribuit-o în afișe publicitare pentru îmbrăcăminte pentru femei. Prima ei reclamă a apărut pe 12 decembrie 1920, iar doi ani mai târziu, în 1922, tânăra i-a atras atenția regizorului Erik Arthur Petschler, care i-a oferit un rol într-o comedie.

Din 1922 până în 1924, a urmat cursurile Școlii de Actorie a Teatrului Dramatic Regal din Stockholm și, la încheierea studiilor, a fost aleasă de regizorul finlandez Mauritz Stiller pentru a juca un rol principal în filmul său, “Gösta Berling”.

După scurt timp Garbo l-a cunoscut pe Louis B. Mayer, la acea vreme vicepreședinte și director general al Metro-Goldwyn-Mayer, care a fost imediat impresionat de magnetismul tinerei, spunând: “Pot face o stea din ea”.

În 1925, Garbo, care nu știa limba engleză, a plecat din Suedia și a ajuns la New York după o călătorie de 10 zile pe SS Drottningholm, dar nu a avut niciun angajament timp de șase luni. Un prieten suedez din Los Angeles i-a prezentat-o lui Irving Thalberg, șeful de producție al MGM, care a fost de acord să-i ofere ocazia de a da o probă.

Actrița a fost distribuită în 1926 în “Torrent”, o adaptare a unui roman de Vicente Blasco Ibáñez, realizată de regizorul Monta Bell. A urmat o ascensiune fulgerătoare, Greta Garbo a jucat în opt filme mute și toate au fost extrem de bine primite de public. Relația de pe platoul de filmare cu John Gilbert, partenerul ei în trei dintre pelicule, s-a transformat într-o poveste de dragoste, iar la sfârșitul ultimei producții au decis să trăiască împreună.

În această perioadă, actrița a început să solicite condiții neobișnuite în timpul filmărilor scenelor sale. A interzis prezența vizitatorilor, inclusiv a oamenilor care asigurau paza, și a cerut să fie instalate pânze negre de jur împrejurul decorurilor pentru a nu fi văzută de figuranți și tehnicieni.

La sfârșitul anului 1929, MGM a distribuit-o în “Anna Christie”, o adaptare cinematografică a piesei lui Eugene O’Neill, primul ei rol într-un film sonor. După 16 minute de la începerea filmului, actrița a rostit prima replică, “Dă-mi un whiskey cu o felie de ghimbir și nu fi zgârcit, iubitule.” Pelicula a avut premiera la New York pe 21 februarie 1930, a fost promovată cu sloganul “Garbo talks!” și a obținut cele mai mari încasări ale anului. Au urmat două dintre cele mai cunoscute filme ale ei: “Mata Hari”, în 1931, cu Ramón Novarro, și, anul următor, “Grand Hotel”, în care a jucat alături de John Barrymore, Joan Crawford și Wallace Beery.

Ambele producții au devenit cele mai bine cotate filme ale MGM din 1931 și, respectiv, 1932, iar Garbo a fost numită “cea mai mare mașină de făcut bani pusă vreodată pe ecran”. După ce a jucat în “As You Desire Me”, în 1932, primul dintre cele trei filme în care a apărut alături de Melvyn Douglas, contractul cu MGM a expirat și s-a întors pentru o vreme în Suedia.

După aproape un an de negocieri, actrița a fost de acord să-și reînnoiască angajamentul cu condiția să joace în “Queen Christina”, iar salariul să îi fie mărit. Filmul a fost o producție generoasă, devenind una dintre cele mai costisitoare pelicule ale studioului la acea vreme, a avut premiera în decembrie 1933 și a fost un triumf de box-office, primind cele mai mari încasări ale anului.

A urmat “Conquest”, în 1937, dar filmul nu a avut mare succes, iar MGM a decis că este nevoie de o schimbare de ritm pentru a o relansa pe Greta Garbo. Pentru următorul film, “Ninotchka”, studioul l-a ales pe regizorul Ernst Lubitsch, cel care a realizat, în 1939, prima comedie a actriței. Pelicula a avut premiera în octombrie 1939 și a fost promovată cu sloganul “Garbo râde!”, având mare succes atât în Statele Unite, cât și în Europa.

În 1938, Realitatea ilustrată scria despre misterioasa actriță: “Încă de pe la orele 7 dimineaţa şedeam cu toţii în hall-ul Hotelului Grand din Göteborg la o ceaşcă de cafea. În timp ce zăpada biciuia impunătoarea clădire, ne sfătuiam cum să facem ca să putem obţine o convorbire cu mândra fiică a Suediei, Greta Garbo.

Ne adunaserăm cu toţii, reprezentanţii agenţiilor internaţionale de fotografii, reporterii ziarelor cotidiane scandinave, corespondenţii marilor publicaţii din străinătate, vreo câteva foste celebrităţi ale filmului suedez şi, în timp ce întunericul mai domnea pe străzile acoperite cu zăpadă ale marelui oraş comercial suedez, noi ne îndreptam spre port, în automobilele comode ale companiei „Amerika-Linie” din Göteborg, al cărei transatlantic „Gripsholm” urma să aducă în patrie pe Greta.

Zăpada cădea pe aparatele fotografice ale reporterilor, iar obișnuita ploaie scandinavă nu ne făcea așteptarea pe chei prea plăcută. Vestea revenirii în patrie a celebrei stele de cinema se răspândise cu iuțeala fulgerului. Cu toate că mai trebuiau să treacă două ore până la sosirea vaporului, o mulţime imensă staţiona pe chei, spre a vedea în carne şi oase pe „Divina Garbo” şi a-i pregăti o primire triumfală. Ici, un tânăr mângâie nerăbdător petalele a doi superbi trandafiri roşii ca sângele, colo un grup de fete tinere, ţinând în mâini fotografii ale Gretei Garbo. O bătrânică simpatică se interesează când soseşte vaporul, o artistă suedeză de cinema aşteaptă în maşina-i elegantă sosirea Gretei Garbo. Şi în vreme ce aci, în Göteborg, oamenii se frământă să ghicească dacă vor putea s-o vadă chiar azi pe Greta, dacă este tot atât de frumoasă ca în film sau va fi puţin obosită şi plictisită, o mică barcă cu motor a vămii portului Göteborg conduce armata ziariştilor spre imensul transatlantic. Am călătorit aproape o oră şi când, în ziua care mijea, începură să dispară din raza privirii noastre coşurile şi clădirile oraşului, se ivi la orizont impunătorul „Gripsholm”, care aduce în patrie, pentru sărbători, pe toţi danezii, norvegienii şi suedezii. Mica noastră barcă se târăşte ca un melc pe lângă silueta majestoasă a uriaşului plutitor al cărui catarg este împodobit cu un măreţ pom de Crăciun. După trecere de câteva minute ne aflam pe bordul hotelului plutitor, instalaţi comod în sufragerie, consumând cafea şi sandwich-uri şi aflăm că Greta Garbo ocupă cabinele 17 şi 21, două camere elegante cu baie proprie, și că Greta călătoreşte în haine bărbăteşti, sub numele de Mr. Jones Emerson. Foarte rar putea fi văzută pe punte. De vreo câteva ori participase, împreună cu un ofiţer scandinav, la un joc pe punte şi s-a amuzat odată, alergând în costum de sky de-a lungul punţii de promenadă. Tot restul timpului l-a petrecut în cabinele ei, unde i se servea, de altfel, şi masa: Greta Garbo ceruse un meniu special. Odată fusese solicitată de public să vie în sufragerie. Garbo a refuzat. Se scuzase, spunând că „n-are nicio rochie cu ea”. Şi în timp ce discutăm cu aprindere toate noutăţile aflate, suntem prezentaţi domnului director Sven Gustavson, fratele Gretei Garben. El ne aduse la cunoştinţă aprobarea surorii sale de a acorda un scurt interview reprezentanţilor presei, cu condiţia să fie lăsată in pace când va ajunge la Göteborg.

O aşteptăm în biblioteca vasului „Gripsholm”. Aparatele fotografice formează un fel de zid în jurul fotoliului pe care-l va ocupa, peste câteva minute, Greta Garbo, cea mai celebră femeie din lume. Se instalează și aparate de cinematograf, care însă sunt imediat demontate, căci numai compania la care lucrează Greta Garbo are dreptul s-o filmeze. Şi apoi se deschide uşa, în cadrul căreia apare femeia al cărei nume este cunoscut deopotrivă de locuitorul pădurilor virgine ca şi de directorul de bancă din New-York, a cărei glorie s-a răspândit peste toate cinci continente, putând fi numită cea mai celebră femeie a zilelor noastre. Milioane de admiratori ar fi sacrificat bucuroşi averi întregi să se poată afla în acel moment, pe bordul vasului „Gripsholm”. „Divina Garbo” se întreţine cu noi, ne răspunde foarte amabil la întrebări şi în acest moment nu este decât un om, o mică domnişoară Gustavson, care, zâmbind modest, a luat loc între noi. În ochi i se putea citi bucuria că va revedea pe ai săi, va fi în ţara în care s-a născut şi va petrece Crăciunul ca în copilărie. Greta Garbo nu mai este, în acest moment, fermecătoarea stea de cinematograf care ne entuziasmează pe ecran, ci pare mai mult o femeie modestă, obosită şi puţin nervoasă. Părul ei lung ajunge până la umeri. Un simplu mantou negru — cum ar purta orice modestă funcţionară suedeză — îi învăluie silueta fină. Ea poartă pantofi cu tocuri joase, şosete de lână peste ciorapii de mătase şi mănuşi cenuşii de lână, cum ar purta orice suedeză în acest sezon friguros.

— Care a fost creaţia dv. artistică? — am întrebat-o pe Garbo.

— Cred că n-am avut încă un rol despre care să pot spune că mi s-a potrivit întocmai.

— Nu v-a mulțumit nici întruchiparea Mariei Walewska, pe care aţi interpretat-o de curând?

— Nu. Acest rol nu m-a interesat nicicând, anunţă Greta Garbo. Dar viitorul meu rol va fi într-o comedie modernă şi cred că acest gen îmi va surâde.

— Cât timp veţi rămâne în Europa?

— Cred că vreo zece luni. Între timp însă voi filma la Londra.

— Şi nu v-ar surâde să turnaţi un film şi în Suedia?

— De ce nu? Dacă am avea regizorii necesari.

— Şi acum, o altă întrebare: de ce nu vă căsătoriţi?

Greta Garbo se gândeşte un moment înainte de a răspunde ziaristului suedez care i-a pus această întrebare.

— Asta e foarte simplu — răspunse ea — nu mi-am găsit încă tovarăşul potrivit.

— Credeți cumva că o căsătorie ar putea influenţa activitatea artistică? — În această privință nu pot spune nimic — ne asigură Garbo. Asta depinde de tovarăşul pe care ţi-l alegi. Totuşi, cred că o căsătorie influenţează, într-o direcţie sau alta, producţia artistică a unui om.

Pare că Greta Garbo nu discută cu plăcere această temă. Se ridică, ne spune respectuos bună ziua şi convorbirea cu femeia adorată de toţi ia sfârşit. „Gripsholm” intrase în portul Göteborg. Greta păşeşte pe uscat înconjurată de un cordon de poliţişti suedezi. Cetăţenii suedezi ovaţionează pe celebra lor compatrioată. Din toate direcţiile se aruncă flori. Greta Garbo dispare, alături de fratele ei, într-un taximetru obișnuit. Automobilul se îndreaptă spre gara principală. Mă aflu în biroul marelui hotel „Haglund”. Bătăile maşinii mele de scris au poate acelaşi ritm cu cel al trenului care o duce acum pe Garbo spre moşia ei. Gândul meu o vede încă pe modesta fetiţă suedeză, Fröken Gustavson, pe care gloria filmului a transformat-o în cea mai celebră femeie a timpurilor noastre: Greta Garbo”.

*** Realitatea ilustrată, 1938

“Two-Faced Woman” a fost ultima producție a marii actrițe. Avea 36 de ani și realizase 28 de filme de lung metraj în  doar 16 ani. I s-au oferit multe roluri atât în anii ’40, cât și după aceea, dar le-a respins pe toate, mărturisindu-i biografului ei suedez: “M-am săturat de Hollywood. Nu mi-a plăcut munca mea. Au fost multe zile când a trebuit să mă forțez să merg la studio… Chiar mi-am dorit să trăiesc o altă viață.”

Încă din primele zile ale carierei, Garbo a evitat obligațiile sociale, preferând să-și petreacă timpul singură sau cu prietenii apropiați. Nu a dat autografe, nu a răspuns scrisorilor fanilor, rareori a oferit interviuri și nu a participat la ceremoniile Premiilor Oscar, nici chiar atunci când a fost nominalizată. Aversiunea față de publicitate și presă a fost sinceră, în ciuda insistențelor managerilor studioului MGM de a îi crea un profil public. Într-un interviu din 1928, a explicat că dorința ei de intimitate s-a manifestat de când era mică, declarând: “De când îmi amintesc, am vrut să fiu singură. Detest mulțimile, nu-mi plac oamenii.”

Marea actriță a fost numită de presă “Sfinxul suedez”, dar studiourile MGM au exploatat până la urmă decizia Gretei și i-au creat o imagine de femeie misterioasă. În ciuda eforturilor intense de a evita publicitatea, Garbo a devenit, paradoxal, una dintre cele mai mediatizate femei ale secolului XX. După ce s-a retras din lumina reflectoarelor, a dus o viață simplă, nu a avut apariții publice și a evitat în continuare publicitatea. Începând cu anul 1940, a devenit colecționară de artă și a cumpărat picturi de Renoir, Rouault, Kandinsky, Bonnard și Jawlensky. Pe 9 februarie 1951, a devenit cetățean american, iar în 1953 și-a cumpărat un apartament cu șapte camere în Manhattan, New York, unde a trăit pentru tot restul vieții.

Pe 13 noiembrie 1963, cu doar nouă zile înainte de asasinarea președintelui Kennedy, Garbo a fost invitată la o cină la Casa Albă și și-a petrecut noaptea la Washington, D.C., în casa filantropului Florence Mahoney. În 1971, a fost în vacanță cu prietena ei apropiată, baroneasa Cécile de Rothschild, la casa de vară din sudul Franței, unde l-a cunoscut pe Samuel Adams Green, un colecționar de artă din New York, care i-a devenit prieten apropiat. Cei doi făceau împreună lungi plimbări pe jos și aveau obiceiul de a-și înregistra discuțiile, dar în 1985 Garbo a pus capăt relației de amiciție când a fost informată că Green oferise spre audiere casetele înregistrate cu conversațiile lor unor prieteni. Informația fusese însă falsă, casetele respective rămânând în seiful lui Green până la moartea bărbatului.

Actrița nu s-a căsătorit niciodată, nu a avut copii și a locuit toată viața singură. Cea mai faimoasă poveste de dragoste a fost cea cu celebrul ei coleg John Gilbert, cu care a trăit intermitent în 1926 și 1927. Trei ani mai târziu, un ziar american a publicat știrea căsătoriei Gretei cu regizorul american Rouben Mamoulian, un artist de origine armeană născut la Tbilisi, cel împreună cu care lucrase la pelicula “Queen Christina”, dar informația a fost demințită imediat de Garbo, care a cerut despăgubiri uriașe pentru că a considerat că i s-au adus prejudicii de imagine. În 1937, Greta l-a întâlnit pe dirijorul Leopold Stokowski, cu care a trăit o poveste de dragoste foarte mediatizată. În 1941, l-a cunoscut pe milionarul de origine rusă, George Schlee, care era căsătorit cu designerul de modă Valentina Schlee, și se pare că i-a devenit amantă. Biografii recente arată că actrița ar fi fost bisexuală, având cel puțin o relație, posibil cu scriitoarea Mercedes de Acosta.

În 1984, Greta Garbo a fost diagnosticată cu cancer la sân, dar tratamentele medicale pe care le-a urmat au avut succes. Spre sfârșitul vieții a început să sufere de insuficiență renală și mergea săptămânal pentru dializă la Institutul Rogosin din New York. O fotografie care a apărut în presă la începutul anului 1990 o înfățișează mergând în baston, însoțită de menajera sa, în drum spre spital, dar imaginea a fost puțin difuzată, pentru că jurnaliștii americani au fost aproape unanim de acord că imaginea Gretei Garbo nu trebuie asociată cu bătrânețea și suferința.

Misterioasa actriță a încetat din viață pe 15 aprilie 1990, la vârsta de 84 de ani, în spital, ca urmare a unei pneumonii și a insuficienței renale. Așa cum și-a dorit, a fost incinerată, iar cenușa i-a fost depusă în 1999 la cimitirul Skogskyrkogården din Stockholm. Gray Reisfield, singura nepoată a Gretei Garbo, i-a moștenit întreaga avere, care se ridica la peste 60 de milioane de dolari.