Misterul Tina Barbu, actrița-miracol a perioadei interbelice

Tina (Aretina) Barbu s-a născut pe 6 decembrie 1885 în comuna Mârşa din judeţul Ilfov, într-o familie de țărani săraci, și a venit la București la vârsta de 16 ani, angajându-se ca ucenică la o croitorie. Politicianul liberal Vasile Morţun a auzit-o în acea perioadă recitând și a îndemnat-o să urmeze Conservatorul, iar tânăra a luat examenul de admitere în vara anului 1906, devenind eleva Aristizzei Romanescu şi a lui Petre Liciu. Tina a fost remarcată chiar de la concurs de Alexandru Davila, care era director general al teatrelor și membru în comisia de examen, iar dramaturgul i-a dat nota cea mai mare, 9.50.

“Apariţie singulară în teatrul nostru, Tina Barbu a fost o mare actriţă de dramă. Dar, paradoxal, a avut o carieră foarte scurtă, sensibilitatea ei exagerată neputând rezista tensiunii nervoase la care era supusă în timpul pregătirii rolurilor, dar mai cu seamă în preajma premierelor”, a scris despre ea Ioan Massof în revista “Teatrul” din mai 1972.

În 1908 tânăra a debutat pe scena Teatrului Naţional în rolul amantei din piesa “Rivala” de Henry Kistemaeckers, iar spectacolul de debut a fost memorabil în epocă. Massof, fost secretar literar al Teatrului Național în perioada interbelică, a povestit despre apariția ei în piesă: “A dat impresia că “trăieşte”, că rolul nu era învăţat; anima cuvintele prin toate mijloacele ce stau la dispoziţia interpretului scenei; era inimoasă, majestuoasă, domina scena. Era, prin excelenţă, actriţa care lipsea teatrului românesc — prin masca ei gravă, tragică, ochii extraordinar de expresivi, cu o privire care spunea, uneori, mai mult decât vorba, cu pauze sau şoapte ce înfiorau. S-a spus că în “Brânduşa” de Brieux şi-a jucat propria-i viaţă. Eroina e o fată de la ţară ce ajunge, la Paris, învăţătoare, şi care, strivită de viaţa oraşului, revine în sat. Dar izbânzile sale actoriceşti se făceau cu un preţ foarte mare — cu jertfa propriei sale vieţi, căci fiecare rol era rupt din sufletul ei. Tina Barbu nu-şi juca rolurile, ci şi Ie trăia. Era, în felul ei, o martiră, emoţia o copleşea, punând stăpînire pe întreaga-i fiinţă. (Paul Gusty povestea că, deseori, înaintea ridicării cortinei, după ce se dădea al treilea semnal, Tina Barbu îl implora să nu ridice cortina, să-i acorde un răgaz, căci ea nu era în stare să joace.)

Cu întârziere începea spectacolul, dar publicul care o adora o întâmpina cu adevărate ovaţii. Actriţa a înţeles că lucrurile nu mai puteau merge astfel (era intolerabil atât pentru teatru, cât şi pentru sistemul ei nervos) şi în mai multe rânduri a încercat să se retragă. Aşa s-a întâmplat în toamna lui 1913, când Tina Barbu, în preajma unei noi stagiuni, a dispărut de pe afiş, spre dezolarea şi nedumerirea marelui public”.

Scriitorul Liviu Rebreanu, care era cronicarul dramatic al ziarului “Rampa”, i-a scris în acea perioadă: “S-a început stagiunea teatrală şi pe dumneata degeaba te căutam pe toate afişele…

Zilnic primim scrisori de la nenumăraţii dumitale admiratori care, împreună cu noi, se întreabă ce este cu Tina, ce face Tina? Şi nimeni nu ştie să ne lămurească dacă Tina va mai juca sau nu va mai juca! Marioara Voiculescu nu ştie nimic, nici măcar adresa dumitale. La Teatrul Naţional de asemenea.

Dar în amândouă locurile pluteşte speranţa că în curând te vei întoarce pe scândurile unde, prin talentul dumitale extraordinar, ai dat viaţă atâtor personagii, unde ai creat atâţia oameni adevăraţi! Te aşteptăm cu toţii mereu, dar se pare că te aşteptăm zadarnic…

De aceea, te rog să ne comunici dorinţele şi planurile dumitale pe care sunt doritori să le cunoască toţi cei ce au avut fericirea să te vază jucând (şi cine nu te-a văzut?). Scrisoarea, cu voia dumitale, vom publica-o în “Rampa”, mai ales în nădejdea că ne vei da ştiri bune”.

Peste puțin timp, Tina a revenit în teatru, jucând într-o trupă condusă de actrița Marioara Voiculescu, pe urmă s-a retras din nou, motivând că obligațiile de femeie căsătorită o împiedică să-și continue cariera artistică. Actrița s-a mutat la ţară, unde s-a implicat în administrarea moșiei soțului ei, magistratul liberal Constantin Ruşaveţeanu, dar cei din anturajul ei povesteau că rămăsese în continuare atașată de teatru, repeta şi interpreta de una singură rolurile pe care nu le putuse juca pe scenă.

În timpul Primului Război Mondial fosta artistă a Teatrului Național a plecat în refugiu la Fălticeni, iar Eugen Lovinescu a povestit că o vedea zilnic, plimbându-se cu o carte în mână, majestuoasă, străbătând un parc sălbatic, dar nu a îndrăznit să o tulbure.

Tina Barbu nu a mai apărut niciodată pe scenă. Soțul ei a murit în 1943, iar actrița a rămas pe domeniul familiei din comuna Viperești, Buzău, ocupându-se de reședința pe care o moștenise și unde își amenajase un adevărat muzeu cu amintiri personale, mobilă valoroasă și tablouri de Nicolae Grigorescu și Theodor Aman.

În noaptea de 2 spre 3 martie 1949 a fost ridicată de acasă, fiind una din cele peste 8.500 de persoane (toți foști mari moșieri și proprietari de pământ) reținute de organele de Securitate în baza decretului 83, pentru a fi deportate pe termen nedeterminat. Aretina Ruşaveţeanu i-a avertizat pe cei care au arestat-o că suferă de diabet și că viaţa îi este pusă în pericol fără doza zilnică de insulină, dar ofițerii de miliție i-au ignorat suferința.

Fosta actriță nu a beneficiat de asistență medicală, a intrat în comă diabetică și a murit pe 21 martie 1949, la vârsta de 62 de ani. Alte surse specifică însă că Tina Barbu ar fi executat cinci ani de închisoare la Penitenciarul Ghencea, a fost apoi eliberată și a murit la scurt timp după aceea, în 1954, într-o locuință aflată pe Strada Popa Rusu, din cauza complicațiilor provocate de regimul de detenție.