Moartea lui Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu s-a născut pe 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua, fiind primul copil din cei 14 ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi. În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe Valea Someșului Mare.

Aici a început cursurile școlii primare în 1891, apoi a urmat două clase la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud, de unde, în 1897, s-a transferat la școala de băieți din Bistrița, unde a urmat încă trei clase.

În 1900 se înscrie la Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron, iar din 1903 până în 1906 tânărul urmează Academia militară “Ludoviceum” din Budapesta.

 

Pe 1 septembrie 1906 este repartizat ca sublocotenent în armata austro-ungară, la regimentul al doilea de honvezi regali din Gyula, dar după mai puțin de doi ani demisionează din armată și revine în Prislopul Năsăudului, spre nemulțumirea părinților, care au văzut în această renunțare un eșec profesional de proporții. Ilderim Rebreanu, fiul lui Tiberiu Rebreanu, cel mai mic dintre cei 13 frați ai scriitorului, a povestit că unchiul său ar fi pierdut atunci la poker banii popotei ofițerilor. Îi venise rândul să aibă grijă acei bani, dar el s-a gândit să-i înmulțească la masa de joc și ar fi pierdut atunci între 1200 și 1800 de coroane, nu se știe sigur, dar era o sumă foarte mare, în condițiile în care leafa lui era de 100 de coroane pe lună.

 

În 1909, pentru o scurtă perioadă de timp a lucrat ca funcționar la primăria din Vărarea, apoi a decis să se stabilească la București.

În luna ianuarie 1910, în baza Tratatul de aderare a României la Tripla Alianță semnat în octombrie 1883, guvernul de la Budapesta a cerut autorităților românești extrădarea lui, astfel că, o lună mai târziu, în februarie, Rebreanu este arestat și deținut la Închisoarea Văcărești. Într-un Memoriu adresat autorităților române în luna mai, tânărul Rebreanu scrie că adevărata cauză a cererii de extrădare este activitatea sa publicistică pe care, anterior, o desfășurase în slujba românilor de peste munți.

După detenția din închisoarea Văcărești, neținându-se cont de circumstanțele cererii autorităților maghiare, Rebreanu este transferat la închisoarea din Gyula, în Imperiul Austro-Ungar.

 

 

Pe 16 august 1910 tânărul este eliberat, tribunalului de apel considerând că delictul a fost ispășit după cele șase luni de temniță.

În toamna anului 1910, pentru că situația sa materială era precară, Rebreanu revine la București, dar aici întâmpină o serie de greutăți financiare: “Am sosit cu 300 de lei în buzunar. Și aici începe un capitol întunecat al vieții mele, o epocă grea, de luptă dârză cu mizeria și pasiunea de scriitor”.

A fost angajat la publicația “Ordinea” și, în aceeași periodă, scoate revista “Scena”, dedicată teatrului și muzicii. În iunie 1911, este numit secretar literar la Teatrul Național din Craiova, condus de Emil Gârleanu, unde o va cunoaște pe viitoarea sa soție, actrița Ștefana (Fanny) Rădulescu, cu care se căsătorește pe 19 ianuarie 1912, adoptând-o și pe fiica acesteia, Puia-Florica.

 

Rebreanu a cerut ca în actul de căsătorie să se treacă recunoaşterea micuței Florica, care avea trei ani şi jumătate. „Juridic, ceea ce făcuse Liviu Rebreanu declarându-se tată, este act penalizat încă din dreptul roman. Altele sunt instituţiile prin care se putea efectua legal intrarea în familie a copilului minor, fie prin înfiere, fie prin adopţie cu consimţământul tatălui natural, care era în viaţă şi cunoscut. Numai că acesta nu o recunoscuse legal,” scrie Teodor Tanco în volumul „Despre Liviu Rebreanu”.

După moartea scriitorului, familia lui Liviu Rebreanu le-a acţionat în instanță pe Fanny şi Puia, cum era alintată Florica, negând statutul de descendenţă naturală şi moştenitoare, fiindcă fata nu fusese adoptată legal, iar familia considera actul de recunoaştere un fals.

Urmează o nouă perioadă de greutăți materiale, soția este concediată de la teatru și tânăra familie este nevoită să revină la București. Fanny Rebreanu a fost angajată apoi la Teatrul Național, la intervenția lui Ioan Alexandru Brătescu-Voinești. Din iulie 1913, scriitorul a început să lucreze ca reporter la ziarul Adevărul, dar la sfârșitul războiului a fost concediat.

Fiind fost ofițer, s-a oferit voluntar în armata română, dar nu i s-a aprobat cererea. În primăvara anului 1918 Liviu a fost arestat și anchetat de autoritățile germane care ocupau Bucureștiul, dar a reușit în cele din urmă să fugă. În mai a trecut în Moldova și a locuit o vreme la Iași, revenind în București în noiembrie.

 

În decembrie 1929 scriitorul a fost numit director al Teatrului Național din București, funcție pe care a deținut-o timp de un an și în aceeași perioadă a lucrat la proiectele de organizare a Direcției Educației Poporului, dar curând va demisiona din ambele funcții.

Liviu Rebreanu se bucură, în perioada interbelică, de recunoașterea deplină a valorii sale literare, dar și de recunoaștere socială. Își cumpără o căsuță la Valea Mare, în Argeș, unde se retrage să scrie și este în permanență alături de soția sa, Fanny, pe care o adora.

„Via de la Valea Mare, scria Fanny Rebreanu, a fost singurul loc în care Liviu al meu s-a simţit cu adevărat fericit… De când şi-a cumpărat casa, toate verile până după cules şi le petrecea acolo, iar în perioada creaţiei, indiferent de anotimp, şederea la vie se prelungea la 5-6 sau 9 luni, cât era nevoie”.

La şcoala din Valea Mare, Liviu Rebreanu împreună cu soţia sa, Fanny, îmbrăcată mereu în costum naţional, dăruiau un premiu în ultima zi a anului şcolar elevului cel mai silitor, dar care era sărac.

Puia Florica, fiica adoptivă a scriitorului, s-a căsătorit pe 25 octombrie 1931 cu sublocotenentul Radu Vasilescu la biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti, avându-i ca nași pe Iuliu Maniu și pe Elena, văduva lui George Coşbuc, și va deveni mai târziu crainică a Radiodifuziunii Române.

 

 

În 1995, când aceasta a murit, a decis să doneze Muzeului Literaturii Române apartamentul din București care adăpostește amintirile familiei și care a fost transformat în Casa Memorială Fanny și Liviu Rebreanu. Colecția cuprinde piese de mobilier, documente literare, scrisori, manuscrise, fotografii, precum și tablouri valoroase, pictate de Camil Ressu, Jean Steriadi, Nicolae Dărăscu, Francisc Șirato, și sculpturi realizate de Milița Petrașcu, Ion Jalea, Oscar Han. Tot aici se află și o colecție impresionantă de ceramică și o alta de icoane pe sticlă.

Pe 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, Liviu Rebreanu se retrage în satul argeșean Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul. Aici a murit, pe 1 septembrie 1944, la vârsta de 59 de ani, fiind vegheat de iubita lui soție, Fanny Rebreanu, și de Puia, fiica pe care a adorat-o.

Englezul Ivor Porter, diplomat și oficial al Legației Britanice la București, are însă o altă versiune asupra momentul morții lui Liviu Rebreanu. Povestește în cartea sa, “Operațiunea Autonomous. În România pe vreme de război”, publicată de Editura Humanitas în 1991 despre seara de 23 august: „Pe la miezul nopții, unchiul Lygiei Georgescu, generalul Ion Manolescu, a venit la închisoare să-l ia pe Rică (soțul Ligiei, ginere al fruntașului țărănist Sever Bocu şi finul lui Maniu, director al sucursalei Româno-Americană Standard Oil care era deținut la Malmaison) la un întâlnire la Periș (probabil pentru a sărbători actul de la 23 August). Era împreună cu Liviu Rebreanu. Înainte de asta, l-au condus pe colonelul Ionescu acasă cu mașina. Apoi, i-au lăsat lui Maniu un mesaj, la locuința acestuia, să vină și el la întâlnire când va putea. La marginea Bucureștilor, lângă drumul care cotește spre Golf Club, au dat de un baraj românesc și Manolescu, care conducea în viteză și cu farurile stinse, nu a putut frâna în timp și un soldat l-a împușcat pe directorul Teatrului Național, care se afla pe scaunul de lângă el. În loc de petrecere au stat aproape toată noaptea la spital”.

 

S-a spus că Liviu Rebreanu, deşi se afla în stare foarte gravă, ar fi fost transportat la casa din Valea Mare, unde a murit pe 1 septembrie 1944, dar certificatul de deces consemnează doar cauzele naturale, respectiv insuficienţă circulatorie (asistorlie). În memoriile ei publicate în 1969, Puia Rebreanu nu amintește nimic despre evenimentele din 23 august 1944 și circumstanțele morții scriitorului Liviu Rebreanu.

Trupul său a fost înmormântat inițial în cimitirul din Valea Mare, dar dupa câteva luni a fost reînhumat pe Aleea Scriitorilor de la Cimitirul Bellu.