Moartea lui Victor Hugo, părintele orfanilor, al năpăstuiților, al „mizerabililor”. Două milioane de oameni l-au condus la Pantheon într-o ceremonie impresionantă

Victor-Marie Hugo s-a născut pe 26 februarie 1802 la Besançon, fiind fiul cel mic al lui Joseph Léopold Sigisbert Hugo, general în armata napoleoniană, și al Sophiei Trébuchet. Cuplul mai avea doi fii: Abel Joseph și Eugène și, pentru că tatăl era ofițer, familia se muta frecvent fiind detașată din oraș în oraș. Scriitorul credea că a fost conceput pe 24 iunie 1801, dată care va deveni numărul prizonierului Jean Valjean: 24601.

În 1810, tatăl lui Hugo a devenit conte Hugo de Cogolludo y Sigüenza, titlu pe care l-a primit de la regele Spaniei, Joseph Bonaparte, deși se pare că nu a fost recunoscut niciodată legal în Franța.

Obosită de deplasările permanente ale soțului său, Sophie s-a separat temporar de Léopold și s-a stabilit la Paris în 1803 cu fiii ei. În octombrie 1807, familia i s-a alăturat lui Leopold, devenit colonel și guvernator al provinciei Avellino. Mama a aflat că soțul ei trăia în secret cu o englezoaică numită Catherine Thomas.

Curând, tatăl lui Hugo a fost chemat în Spania pentru a lupta în războiului peninsular, iar Madame Hugo și copiii ei au fost trimiși înapoi la Paris în 1808, unde s-au mutat într-o veche mănăstire, aflată pe Impasse des Feuillantines, un conac izolat dintr-un cartier pustiu aflat pe malul stâng al Senei. Aici, ascuns într-o capelă din spatele grădinii, trăia Victor Fanneau de La Horie, care conspirase pentru restaurarea Burbonilor și fusese condamnat la moarte cu câțiva ani mai devreme. Bărbatul a devenit mentor al lui Victor și al fraților săi și amant al mamei lor.

În 1811 familia s-a alăturat tatălui în Spania, iar Victor și frații săi au fost trimiși la o școală din Madrid, iar Sophie s-a întors singură la Paris, separându-se oficial de soțul ei. În 1812 Victor Fanneau de La Horie a fost arestat și executat. În februarie 1815, Victor și Eugene au fost plasați de tatăl lor la Pensiunea Cordier, un internat privat din Paris, unde au rămas timp de trei ani.

Pe 10 iulie 1816, Hugo scria în jurnalul său: „Voi fi Chateaubriand sau nimic”, iar un an mai târziu a scris o poezie pentru un concurs organizat de Academia Franceză, pentru care a primit o mențiune de onoare. Academicienii au refuzat să creadă că autorul avea doar cincisprezece ani.

Victor s-a mutat cu mama sa pe rue des Petits-Augustins în anul următor și a început cursurile facultății de drept. Tânărul s-a îndrăgostit și s-a logodit în secret, împotriva dorinței mamei sale, cu prietena lui din copilărie, Adèle Foucher. În iunie 1821, Sophie Trebuchet a murit, iar tatăl lui s-a căsătorit cu vechea lui amantă, Catherine Thomas, o lună mai târziu. Victor s-a căsătorit cu Adèle anul următor, în octombrie 1822. Cei doi au trăit împreună timp de aproape 46 de ani, până la moartea ei, august 1868.

Adèle a născut primul lor copil, pe Léopold, în 1823, dar băiatul a murit în copilărie. Pe 28 august 1824, s-a născut al doilea copil al cuplului, Léopoldine, urmat de Charles pe 4 noiembrie 1826, François-Victor pe 28 octombrie 1828 și Adèle pe 28 iulie 1830.

Scriitorul a publicat primul său roman, Han d’Islande, în anul următor căsătoriei, iar al doilea după trei ani. Între 1829 și 1840, va publica cinci volume de poezie.

În 1834 a publicat “Claude Gueux”, o nuvelă despre un criminal care fusese executat, lucrarea fiind considerată mai târziu de Hugo însuși precursorea marii sale opere despre nedreptatea socială, Les Misérables.

Scriitorul a devenit liderul mișcării literare romantice datorită piesele Cromwell și Hernani, iar popularitatea lui ca dramaturg a crescut odată cu piesele ulterioare, Marion Delorme, Regele se amuză și Ruy Blas. Romanul Notre-Dame de Paris a fost publicat în 1831 și a fost tradus rapid în toatăEuropa. Unul dintre efectele cărții a fost decizia administrației de a restaura mult timp neglijata Catedrală Notre Dame, care atrăgea în fiecare an mii de turiști care citiseră romanul popular.

Hugo a început să planifice scrierea unui roman major despre mizeria și nedreptatea socială încă din anii 1830, dar i-au fost necesari 17 ani pentru ca cele trei volume din Mizerabilii să poată fi scrise și publicate în cele din urmă în 1862.

Editura Lacroix și Verboeckhoven a realizat pentru carte o campanie de marketing neobișnuită pentru acea vreme, publicând comunicate de presă despre lucrare cu șase luni înainte de lansare. Inițial a apărut doar prima parte a romanului („Fantine”), simultan în marile orașe ale Franței, iar cărțile s-au epuizat în câteva ore și au avut un impact uriaș asupra societății franceze.

După trei încercări nereușite, Hugo a fost ales în Academia Franceză în 1841, consolidându-și poziția în lumea artelor și literelor franceze.

Fiica cea mare și preferata lui Hugo, Léopoldine, a murit în 1843, la vârsta de 19 ani, la scurt timp după ce se căsătorise cu Charles Vacquerie. Pe 4 septembrie, tânăra s-a înecat în Sena, la Villequier, pentru că barca în care se afla s-a răsturnat, iar rochia lungă pe care o purta a împiedicat-o să înoate. Tânărul ei soț a murit și el încercând să o salveze. Moartea iubitei lui fiice l-a lăsat pe tatăl ei devastat. Hugo se afla atunci într-o călătorie în sudul Franței și a aflat despre moartea Léopoldinei dintr-un ziar pe care îl citea într-o cafenea.

În 1848, scriitorul a fost ales în Adunarea Națională a celei de-a doua republici din partea Partridului Conservator. În 1849, s-a rupt însă de conservatori și a ținut un discurs remarcabil prin care a cerut sfârșitul mizeriei și al sărăciei. Alte discursuri parlamentare au cerut votul universal și educație gratuită pentru toți copiii, iar pledoariile sale pentru abolirea pedepsei cu moartea au devenit renumite la nivel internațional.

Când Napoleon al III-lea a preluat puterea în 1851 și a devenit artizanul unei constituții antiparlamentare, Hugo a spus despre împărat că este trădător și a fost exilat din Franța. Scriitorul s-a mutat la Bruxelles, apoi la Jersey, oraș din care a fost expulzat pentru că susținea un ziar local care a criticat-o pe regina Victoria. În cele din urmă s-a stabilit cu familia sa la Casa Hauteville din Saint Peter Port, Guernsey, unde va locui în exil din octombrie 1855 până în 1870.

Aici va veni și singura amantă constantă a scriitorului, Juliette Drouet, cu care Hugo a avut o relație timp de 50 de ani, din februarie 1833 până la moartea ei, în 1883. Femeia îl însoțea în numeroasele lui călătorii și l-a urmat și în exil. La Guernsey Hugo i-a închiriat o casă lângă reședința familiei sale. Mai târziu, pe 25 septembrie 1870, înainte de asediul Parisului, Hugo le-a scris copiilor săi o notă: “JD: Ea mi-a salvat viața în decembrie 1851. Pentru mine a fost supusă exilului. Niciodată sufletul ei nu l-a părăsit pe al meu. Să o iubească cei care m-au iubit. Să o respecte cei care m-au iubit. Ea este văduva mea.”

În timpul exilului, Hugo și-a publicat faimosele pamflete politice împotriva lui Napoleon al III-lea, și, deși broșurile sale au fost interzise în Franța, au avut un impact puternic în societatea pariziană.

La fel ca majoritatea contemporanilor săi, Victor Hugo a justificat colonialismul considerându-l o misiune civilizatoare care are scopul de a pune capăt traficului de sclavi de pe coasta Africii.

După ce a intrat în contact cu Victor Schœlcher, un scriitor care a luptat pentru abolirea sclaviei și a colonialismului francez în Caraibe, a început să facă o campanie puternică împotriva sclaviei. “Un singur sclav de pe Pământ este suficient pentru a dezonora libertatea tuturor oamenilor. Deci abolirea sclaviei este, la această oră, scopul suprem al gânditorilor”, scria Hugo pe 17 ianuarie 1862. Scriitorul a dus o bătălie constantă pe tot parcursul vieții pentru abolirea pedepsei cu moartea.

Deși împăratul Napoleon al III-lea a acordat o amnistie tuturor exilaților politici în 1859, Hugo a refuzat să beneficieze de decizia imperială. Abia după ce Napoleon al III-lea a căzut de la putere și a fost proclamată a treia republică, scriitorul s-a întors în Franța. Când s-a întors la Paris în 1870, țara l-a salutat ca pe un erou național.

Opiniile religioase ale scriitorului s-au schimbat radical de-a lungul vieții sale. În tinerețe, fiind sub influența mamei sale, s-a identificat ca fiind catolic și respecta ierarhia și autoritatea Bisericii. Apoi a devenit catolic nepracticant și exprima din ce în ce mai mult puncte de vedere anticatolice și anticlericale. În 1872, întrebat dacă este catolic, a răspuns: „Nu. Sunt liber cugetător” pentru că a considerat că Biserica este indiferentă la situația clasei muncitoare asuprite de monarhie. Când au murit fiii săi, Charles și François-Victor, a insistat ca aceștia să fie îngropați fără crucifix sau preot, iar în testamentul său a menționat aceleași prevederi cu privire la propria lui înmormântare.

În ultima perioadă a vieții, scriitorul a trecut prin multe tragedii personale. Fiica lui, Adèle, a fost internată într-un azil psihiatric, iar cei doi fii ai săi au murit. Soția sa, Adèle, murise în 1868, iar fidela lui amantă, Juliette Drouet, a murit și ea în 1883, cu doar doi ani înainte de moartea scriitorului. Hugo a suferit un accident vascular cerebral ușor la 27 iunie 1878.

Scriitorul a avut o serie de diverse relații amoroase de-a lungul vieții, până cu câteva săptămâni înainte de dispariția sa. A căutat o mare varietate de femei de toate vârstele, fie ele curtezane, actrițe, prostituate, admiratoare, servitoare sau revoluționare.

Pentru sărbătorirea aniversării sale de 80 de ani, a avut loc unul dintre cele mai mari omagii aduse unui scriitor în viață. Festivitățile au început pe 25 iunie 1881, când lui Hugo i s-a adus cadou o vază Sèvres, darul tradițional pentru suverani, iar pe 27 iunie a avut loc în onoarea sa una dintre cele mai mari parade din istoria Franței.

Manifestanții se întindeau de pe bulevardul d’Eylau, unde locuia Hugo, până pe Champs-Élysées, în centrul Parisului. Oamenii au mărșăluit timp de șase ore prin fața casei sale, în timp ce bătrânul scriitor îi privea de la fereastra casei lui. Organizatorii purtau în mâini flori de porumb ca o aluzie la cântecul lui Fantine din Mizerabilii. Pe 28 iunie, administrația Parisului a schimbat numele Avenue d’Eylau în Avenue Victor-Hugo. Scrisorile adresate autorului au fost de atunci etichetate: „Domnului Victor Hugo, în bulevardul său, Paris”.

Patru ani mai târziu, Victor Hugo s-a îmbolnăvit de pneumonie. Pe 20 mai 1885, ziarul Le Petit Journal a publicat buletinul medical oficial despre starea sa de sănătate: „Ilustrul pacient” era pe deplin conștient și știa că nu există nicio speranță pentru el.

La moartea lui Hugo, pe 22 mai 1885, la vârsta de 83 de ani, a fost instituit doliul național. Deși ceruse o înmormântare simplă, ca cea a unui sărac, scriitorul a primit o înmormântare de stat prin decretul președintelui Jules Grévy. Peste două milioane de oameni s-au alăturat procesiunii sale funerare din Paris, de la Arcul de Triumf până la Pantheon, unde a fost înmormântat.

În ultimul său testament, Victor Hugo a scris cinci propoziții, cerând să fie publicate imediat după moartea sa:

“Las 50.000 de franci săracilor. Aș vrea să fiu dus la cimitir cu dricul lor. Refuz slujba tuturor bisericilor. Cer o rugăciune din partea tuturor sufletelor. Cred în Dumnezeu.”

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *