Prințesa Isabella de Parma s-a născut pe 31 decembrie 1741 la Buen Retiro Palace în Madrid şi a fost fiica infantelui Felipe al Spaniei, Duce de Parma, și a soției lui, Prințesa Louise-Élisabeth a Franței. Copila a crescut la curtea bunicului ei, regele Filip al V-lea al Spaniei şi a avut doi frați: pe Ferdinando Maria Filippo Lodovico Sebastiano Francesco Giacomo şi pe Luisa Maria Teresa Ana.
Bunica paternă a Isabellei aparținea Casei de Farnese care conducea Ducatul de Parma, Piacenza și Guastalla de multe generații însă, după războiul polonez de succesiune, familia a renunțat la ducat în favoarea Celor Două Sicilii. Doisprezece ani mai târziu, prin Tratatul de la Aix-la-Chapelle, Austria a pierdut teritoriul, Filip a devenit noul duce și a fondat Casa de Bourbon-Parma şi astfel Isabella a rămas infantă a Spaniei și a devenit și prințesă de Parma.
Fetiţa a învățat să cânte la vioară, a citit cărți de filosofie și teologie și, după decesul prematur al mamei ei în 1759, era adesea preocupată de gânduri despre moarte şi era sigură că şi ea va muri tânără.
Pe 6 octombrie 1760, la vârsta de 18 ani, Isabella s-a căsătorit cu Iosif, Arhiduce de Austria, moștenitor al monarhiei habsburgice, şi cuplul s-a mutat la Viena, unde prinţesa a cucerit repede curtea imperială cu frumusețea și inteligența ei şi a devenit bună prietenă cu arhiducesa Maria Christina, cumnata sa. Cuplul a avut doi copii: arhiducesa Maria Theresia, care avea să moară la vârsta de şapte ani de pneumonie, şi arhiducesa Marie Christine, care a murit la câteva ore după naștere.
Tânăra prinţesă Isabella, care avea doar 21 de ani, a murit de variolă câteva zile mai târziu, pe 27 noiembrie 1763, la Palatul Schönbrunn, împlinindu-i-se astfel presimţirea. Avea să fie înmormântată în Cripta Capucinilor de la Viena, iar soţul ei, Iosif al II-lea, va fi devastat de pierderea soției sale iubite și a copilului lor nou-născut. Îi va scrie mamei lui, împărăteasa Maria Terezia: “Nu-mi găsesc alinare decât în clipa în care mă aflu singur în camera mea, când contemplu portretul scumpei mele soții și citesc ce a scris ea. Am păstrat până și cele mai mici petice de hârtie care mi-au rămas de la ea.”
După moartea tatălui său în 1765, Iosif a devenit împărat și a fost făcut co-regent de către mama sa în dominioanele austriece. A vizitat în mai multe rânduri, în perioada 1768 – 1786, Banatul, Transilvania și Bucovina, unde a primit cu multă atenţie petițiile oamenilor și a intrat în conștiința colectivă ca „bunul împărat”.
Presat de îndatoririle dinastice, în 1765 Iosif a făcut un mariaj nefericit şi de scurtă durată cu Prințesa Maria Josepha a Bavariei care a murit după doar doi ani, tot din cauza variolei.
Dar adevărata dramă a bunului împărat a fost pierderea singurei sale fiice supravieţuitoare, micuţa Maria Theresia, în 1770. Moartea copilei a fost profund traumatizantă atât pentru el, cât şi pentru curtea imperială.
În 1780, când şi mama sa, împărăteasa Maria Terezia a murit, Iosif al II-lea a început o reformă profundă a imperiului. Protocolul la curte a fost simplificat, reverența a fost suprimată, la fel și obiceiul sărutării mâinii şi a încetat să organizeze recepțiile grandioase de pe timpul domniei mamei. Viena a cunoscut o perioadă înfloritoare a istoriei sale muzicale, împăratul fiind frecvent văzut la operă, la concerte și la Burgtheater. Iosif a fost adeptul iluminismului, a secularizat averile mănăstirești, dar a sprijinit emanciparea parohiilor. Prin patenta imperială din 13 octombrie 1781 a acordat libertate religioasă protestanților și ortodocșilor şi a aprobat construirea a numeroase lăcaşuri de cult ortodoxe din piatră în Transilvania, cum sunt bisericile ortodoxe din Brașov și în special din Mărginimea Sibiului.
În lipsa moștenitorilor, Iosif al II-lea avea să fie urmat la tron de fratele său mai mic, Leopold al II-lea, după decesul lui, în 1790.
