Moartea suspectă a țarului Boris al III-lea al Bulgariei, protector al evreilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Trupul său a fost mutat de comuniști într-un loc secret și nu a mai fost găsit niciodată

Boris al III-lea al Bulgariei s-a născut pe 30 ianuarie 1894 la Sofia, fiind fiul prințului Ferdinand I al Bulgariei și al soției acestuia, Prințesa Marie Louise de Bourbon-Parma.

În februarie 1896, tatăl său a deschis calea reconcilierii Bulgariei cu Rusia luând decizia de a-l converti pe micul prinț Boris de la romano-catolicism la creștinismul ortodox răsăritean. Mișcarea i-a adus lui Ferdinand un scandal îngrozitor cu soția sa și a creat ostilitate în rândul rudelor austriece, în special a unchiului său, împăratul Franz Joseph al Austriei. Pentru a remedia această situație dificilă, Ferdinand și-a botezat toți copiii următori în rit catolic. Nașul micului Boris era țarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a întâlnit prima dată pe băiat în timpul vizitei oficiale a lui Ferdinand la Sankt Petersburg, în iulie 1898.

 

 

Boris a fost educat în așa-numita Școală Gimnazială Palace, pe care Ferdinand o crease în 1908 doar pentru fiii săi, și mai târziu, Boris a absolvit Școala Militară din Sofia, apoi a luat parte la războaiele balcanice. În timpul Primului Război Mondial, a servit ca ofițer de legătură al Marelui Stat Major al Armatei Bulgare pe frontul macedonean, fiind promovat în 1916 la gradul de colonel. În această perioadă a fost atașat ca ofițer de legătură la Grupul de Armate conduse de feldmareșalul August von Mackensen în operațiunile împotriva României, obținând respectul trupelor și al comandanților bulgari și germani de rang înalt.

În septembrie 1918, Bulgaria a fost învinsă în Ofensiva Vardar și forțată să ceară o pace separată, iar țarul Ferdinand a abdicat în favoarea tânărului Boris, care a urcat pe tron pe 3 octombrie 1918.

 

La un an după aceea, premier al Bulgariei a devenit Aleksandar Stamboliyski, care avea o mare popularitate în rândul țăranilor, dar nu avea deloc relații bune cu  armata și cu aristocrații bulgari, ceea ce a dus la declanșarea unei lovituri de stat militare pe 9 iunie 1923 și la asasinarea lui ulterioară. Pe 14 aprilie 1925, un grup anarhist a atacat suita țarului Boris în timp ce trecea prin Trecătoarea Arabakonak, iar două zile mai târziu o bombă a ucis 150 de membri ai elitei politice și militare bulgare la Sofia, în timp ce aceștie participau la funeraliile unui general ucis în atacul terorist de la Biserica St Nedelya.

După ce un nou atentat asupra vieții lui Boris a avut loc în același an, armata bulgară a ucis câteva mii de comuniști și agrarieni, inclusiv mai mulți reprezentanți ai intelectualității.

Pe 19 mai 1934 a avut loc o nouă lovitura de stat, organizația militară Zveno instaurând o dictatură și luând decizia de a aboli partidele politice din Bulgaria. Boris a fost redus la statutul de țar marionetă, dar în anul următor, el a organizat o contra-lovitură de stat și a preluat controlul asupra țării.

 

Odată cu ascensiunea “guvernului regelui”, în 1935, Bulgaria a intrat într-o eră a prosperității și a unei creșteri economice uluitoare, care a fost numită „Epoca de Aur a celui de-al Treilea Regat Bulgar”, perioadă care a durat aproape cinci ani. Jurnalistul Reuben H. Markham, fost corespondent balcanic pentru Christian Science Monitor, scria despre țar în 1941: “Ca șef al statului, Boris este competent; ca cetățean este exemplar. Țara îi este în mare măsură îndatorată pentru situația relativ favorabilă pe care a avut-o în Balcani în ultimele două decenii”, adăugând: “Regele Boris este foarte accesibil, ia contact în mod constant cu persoane de orice fel, își conduce mașina în sus și în jos prin țară fără gărzi speciale și de multe ori se oprește să discute cu țăranii, cu muncitorii sau copiii, fiind, fără îndoială, unul dintre cei mai buni regi din Europa”.

Boris s-a căsătorit cu prințesa Giovanna a Italiei, fiica regelui Victor Emanuel al III-lea, într-o ceremonie catolică la Bazilica Sfântul Francisc de Assisi din orașul Assisi, Italia, pe 25 octombrie 1930.  Cuplul a avut doi copii: o fiică, Maria Louisa, născută pe 13 ianuarie 1932, și un fiu, Simeon, născut pe 16 iunie 1937, care a devenit moștenitor al tronului, ambii fiind astăzi în viață.

 

 

În primele zile ale celui de-al Doilea Război Mondial, Bulgaria a fost neutră, dar din cauza influenței mai multor grupări politice puternice, țara s-a îndreptat spre Germania, cu care Bulgaria fusese aliată în Primul Război Mondial. În vara anului 1940, după un an de război, Hitler a găzduit la Viena discuții diplomatice între Bulgaria și România, iar pe 7 septembrie a fost semnat un acord, Tratatul de la Craiova, pentru cedarea Cadrilaterului (Dobrogea de Sud) către Bulgaria. În martie 1941, Boris s-a aliat cu puterile Axei, recuperând astfel cea mai mare parte a Macedoniei și a Traciei Egee, iar pentru redobândirea acestor teritorii, țarul fost numit Boris Unificatorul.

În ciuda alianței și a prezenței germane la Sofia, Boris nu a fost însă dispus să asigure o cooperare deplină și necondiționată cu Germania, refuzând să trimită trupe bulgare regulate pentru a lupta împotriva Uniunii Sovietice pe frontul de est.

Prețul plătit pentru obținerea Cadrilaterului a fost însă adoptarea “Legii antievreiești pentru protecția națiunii”, elaborată în conformitate cu Legile de la Nürnberg, din Germania nazistă, și promovată de premierul bulgar Bogdan Filov și de ministrul de interne Petur Gabrovski, ambii simpatizanți naziști.

 

La începutul anului 1943, un emisar al lui Hitler, căpitanul SS Theodor Dannecker, a sosit în Bulgaria și s-a întâlnit cu comisarul pentru afaceri evreiești din țară, Alexander Belev, cunoscut pentru opiniile sale antisemite și naționaliste puternice. Cei doi au încheiat un acord secret semnat pe 22 februarie 1943 care prevedea deportarea a 20.000 de evrei – 11.343 din Tracia Egee și Vardar Macedonia și 8.000 din Bulgaria – în lagărele de exterminare.

Pe măsură ce au apărut informații despre deportările iminente, au început însă proteste în toată Bulgaria. În dimineața zilei de 9 martie, o delegație formată din personalități publice condusă de Dimitar Peshev, vicepreședintele Adunării Naționale, s-a întâlnit cu ministrul de interne Petur Gabrovski, iar cel din urmă a cedat, amânând deportările la o dată viitoare, nespecificată.

 

De fapt, decizia lui Gabrovski nu a fost luată din proprie inițiativă, ci a venit de la cea mai înaltă autoritate a statului, țarul Boris al III-lea, care a decis să oprească temporar deportarea evreilor. Din păcate, ordinul îi privea doar pe evreii care trăiau în Bulgaria și care au fost astfel salvați, cei 11.343 de evrei din Vardar Macedonia și Tracia Egee fiind deportați în lagărele morții din Treblinka și Majdanek.

Conștienți de atitudinea Bulgariei în chestiunea evreiască, naziștii au devenit suspicioși cu privire la activitățile în sprijinul evreilor de pe tot teritoriul european ale unui vechi prieten al țarului Boris, monseniorul Angelo Roncalli, viitorul Papă Ioan al XXIII-lea, care era la acel moment șeful Nunțiului Papal din Istanbul. Raportând despre eforturile umanitare ale lui Roncalli, secretarul său la Veneția și la Vatican, monseniorul Loris F. Capovilla va scrie: “Prin intervenția sa și cu ajutorul țarului Boris al III-lea al Bulgariei, mii de evrei din Slovacia, care au fost trimiși mai întâi în Ungaria și apoi în Bulgaria și care erau în pericol de a fi trimiși în lagărele de concentrare naziste,  au obținut vize de tranzit pentru Palestina semnate de el”.

 

Presiunea nazistă asupra țarului Boris al III-lea pentru deportarea evreilor a continuat însă. La sfârșitul lunii martie, Hitler l-a “invitat” pe țar să-l viziteze, iar în mai 1943, Dannecker și Belev, comisarul pentru afaceri evreiești, au planificat deportarea a peste 48.000 de evrei bulgari, care urmau să fie încărcați în vapoare pe Dunăre. Boris a continuat jocul de-a șoarecele și pisica și a insistat spunându-le naziștilor că evreii bulgari erau necesari pentru construirea de drumuri și linii de cale ferată în interiorul regatului său, refuzând să permită extrădarea acestora din Bulgaria.

Pe 30 iunie 1943, viitorul Papă Ioan al XXIII-lea i-a scris lui Boris, cerând milă pentru “fiii poporului evreu”. Un fragment din jurnalul rabinului Daniel Sion, liderul spiritual al comunității evreiești din Bulgaria în timpul anilor de război, arată: “Nu vă fie frică, dragi frați și surori! Ieri am fost informat de episcopul Ștefan despre conversația sa cu țarul bulgar. Când m-am dus să-l văd pe episcopul Ștefan, el a spus: “Spune-le oamenilor că țarul a promis că evreii bulgari nu vor părăsi granițele Bulgariei …”. Când m-am întors la sinagogă, tăcerea domnea în așteptarea rezultatului întâlnirii mele cu episcopul Ștefan. Când am intrat, cuvintele mele au fost: “Da, frații mei, Dumnezeu a auzit rugăciunile noastre…”

Dar cel mai greu de suportat pentru Hitler a fost refuzul țarului de a declara război Uniunii Sovietice sau de a trimite trupe bulgare pe frontul de est. Pe 9 august 1943, Fuhrerul l-a convocat pe Boris la o întâlnire la Rastenburg, în Prusia Răsăriteană. Țarul și-a afirmat încă o dată poziția de a nu trimite evrei bulgari în lagărele morții din Polonia sau Germania și a refuzat din nou să se implice în războiul împotriva Uniunii Sovietice, oferind două motive majore pentru refuzul său. În primul rând, mulți bulgari obișnuiți aveau puternice sentimente pro-ruse și, în al doilea rând, poziția politică și militară a Turciei rămăsese neclară.

Rapoartele întâlnirii indică faptul că Hitler a fost furios pe țar, iar la scurt timp după ce s-a întors la Sofia, Boris a murit, aparent din cauza unei insuficiențe cardiace, în ziua de 28 august 1943. Potrivit jurnalului atașatului german de la Sofia la acea vreme, colonelul von Schoenebeck, cei doi medici germani care l-au examinat după moarte pe rege – Sajitz și Hans Eppinger – au spus că țarul murise din cauza aceleiași otrăvuri pe care dr. Eppinger ar fi găsit-o cu doi ani înainte în examinarea postmortem a prim-ministrului grec,  Ioannis Metaxas, o otravă lentă care provoacă decesul în câteva săptămâni.

 

 

Boris a fost succedat la tron de fiul său, Simeon al II-lea, care avea vârsta de șase ani, fiind numit un Consiliu de Regență condus de unchiul său, Prințul Kiril al Bulgariei.

După o impresionantă ceremonie de înmormântare oficiată la Catedrala Alexander Nevsky din Sofia în prezența a milioane de bulgari care își plângeau bunul rege, sicriul lui Boris al III-lea a fost dus cu trenul spre munți, fiind înmormântat în cea mai mare și mai importantă mănăstire din Bulgaria, Mănăstirea Rila. După preluarea puterii în septembrie 1944, guvernul dominat de comuniști i-a exhumat trupul și l-a înmormântat în secret în curtea Palatului Vrana, lângă Sofia. Ulterior, autoritățile comuniste au mutat sicriul de zinc de la Vrana într-o locație secretă, care a rămas necunoscută până în prezent.

Soția sa, Giovanna, și copiii lor, Maria Louise și Simeon, au rămas în arest la domiciliu la Palatul Vrana, lângă Sofia, până pe 15 septembrie 1946, când guvernul comunist le-a dat 48 de ore pentru a părăsi țara. Aceștia au fugit inițial la Alexandria, în Egipt, pentru s-au alăturat tatălui Giovannei, regele Victor Emmanuel al III-lea, apoi țarina și copiii s-au mutat la Madrid. În 1962, Simeon al II-lea s-a căsătorit, iar regina Giovanna s-a mutat la Estoril, pe Riviera portugheză, unde a locuit pentru tot restul vieții sale.

După căderea comunismului, la Palatul Vrana s-au făcut săpături, dar a fost găsită doar inima lui Boris, care fusese pusă într-un cilindru de sticlă în afara sicriului. Inima blândului țarului a fost dusă de văduva sa, Giovanna, care a revenit în Bulgaria pentru această ocazie în 1994, la Mănăstirea Rila, unde a fost reînhumată.

Țarina exilată a murit pe 26 februarie 2000, la vîrsta de 92 de ani, și este înmormântată în cimitirul comunal din Assisi, Italia, locul unde se căsătorise cu regele Boris al III-lea în 1930.

 

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *