Henriette Aurélie Soubiran s-a născut pe 27 martie 1820 la Caen și a fost fiica lui Paul Émile Soubiran, un aventurier cunoscut ca mare jucător de cărți, și a Carolinei Aimée Le Sueur.
Aurélie a primit o educație foarte bună, era pasionată de literatură și devenise prietenă cu oameni de litere și artiști, a jucat în câteva piese la Teatrul Odeon și a participat la salonul literar Gavarni, unde i-a întâlnit, printre alții, pe Alexandre Dumas, Alphonse Karr, Henri Monnier, Léon Gozlan și Honoré de Balzac.
Pe 23 noiembrie 1849, tânăra s-a căsătorit cu Grigore Ghica, unul dintre fiii domnitorului Grigore al IV-lea Ghica și ai Mariei Hangherli, care fusese exilat la Paris după Revoluția din 1848. Prințul era născut în 1813 și avea doi copii, pe Gheorghe și pe Lucia Ruxandra, cu Alexandrina Coressi, cu care nu fusese însă căsătorit legal.
Mariajul cu Aurélie a fost din dragoste și părea că va fi foarte fericit. Delicata franțuzoaică și-a urmat soțul în România și timp de zece ani a petrecut “cea mai fericită perioadă din viața ei”, a devenit interesată de istoria și politica țării, a scris mai multe cărți (printre care “La Valachie devant l’Europe”, “Lettres d’un penseur des bords du Danube” și “La Valachie moderne”) și a fost considerată o adevărată ambasadoare a Principatelor Unite.
Soțul ei, prințul Grigore Ghica, avea mari șanse să urce pe tronul Țării Românești, dar destinul lui avea să se schimbe curând.
Pe 23 septembrie 1858, familia Ghica se afla la Paris, pe Champs-Élysées, într-o trăsură condusă de vizitiul prințului. Aurélie și Maria Hangherli, mama lui Grigore, au coborât pentru a face câteva cumpărături și, în timp ce trăsura întoarcea, caii s-au speriat, vehiculul s-a răsturnat și a fost târât aproximativ 50 de metri.
Vizitiul a fost rănit grav, iar prințul a fost transportat la locuința sa, unde a murit după câteva ore. Pierderea prematură a soțului în accident a fost o tragedie pentru Aurélie, care a fost alinată de compasiunea prietenilor români și francezi, dar au apărut și voci care au susținut că Grigore folosea nejustificat titlul de prinț, pentru că era doar o beizadea, prin urmare văduva nu avea dreptul de a fi numită prințesă.
Mai târziu Aurelie a venit de câteva ori în România, ca însoțitoare a doamnei Elena Cuza, pentru că era foarte apropiată de premierul Ion Ghica, de poetul Vasile Alecsandri și de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Tânăra a decis să renunțe la moștenirea proprietăților soțului decedat în favoarea unei pensii anuale de 25.000 de franci din partea Principatelor Române.
În 1866, Aurelie de Ghica s-a retras la Lectoure, în sud-vestul Franței, și s-a instalat într-o reședință frumoasă, unde găzduia serate luxoase la care toată lumea bună din oraș se bucura să participe.
A continuat să corespondeze cu prietenii ei români, iar în 1866 a publicat romanul “La Duchesse de Cerni”, a cărei eroină se numea Henriette și era o franțuzoaică care se căsătorise cu moștenitorul unui ducat imaginar, incluzând în carte multe elemente autobiografice. Prințesa Aurelie Ghica a murit pe 21 februarie 1904 și a fost înmormântată în cimitirul Saint-Gervais din Lectoure.
