Opinca sergentului Iordan atârnată pe Parlamentul de la Budapesta. Cum a reușit armata română să-i alunge pe comuniștii lui Bela Kun în august 1919

În noaptea de 25 spre 26 ianuarie/7 spre 8 februarie 1919, Consiliul de Miniștri a hotărât, în absența premierului Ion I. C. Brătianu, care plecase deja spre Conferința de Pace de la Paris, ca trupele române să avanseze dincolo de Munții Apuseni, pentru a ocupa tot teritoriul revendicat de România.

Pe 21 ianuarie 1919, Franchet d’Esperey a ordonat oprirea avansului militar românesc, iar un nou ordin din 28 ianuarie al lui Georges Clemenceau, premierul francez, a determinat fixarea armatelor române pe aliniamentul Sighet-Baia Mare-Zalău-Ciucea-Zam. Armata română ocupase, până la acel moment, întreaga Transilvanie și, ca efect, autoritățile militare și civile ungare au sporit efectivele militare luând în calcul declanșarea unei ofensive împotriva înaintării românilor, dar pe 14 februarie generalul Prezan i-a comunicat generalului Louis Berthelot decizia Guvernului României de a ocupa zona Arad – Oradea Mare – Satu Mare.

Situaţia s-a agravat după demisia guvernului condus de contele Mihaly Karoly care a eșuat în încercarea sa de a organiza statul maghiar după căderea Imperiului Austro-Ungar. Pe 21 martie 1919 avea să se instituie regimul sovietic în Ungaria, fiind proclamată „Republica Sfaturilor”, conducătorul de facto al noului regim fiind comunistul Bela Kun. Apariția Republicii Sovietice Ungare a fost prost primită în cancelariile occidentale și a însemnat pentru București un semnal evident de alertă pentru că exista riscul ca țara să fie atacată din est de Armata Roșie sovietică şi din vest de cea ungară.

În acest timp Consiliul Suprem Interaliat de la Paris nu oferea nicio soluție, iar Comandamentul român a hotărât să treacă la ofensivă. În ziua de 16 aprilie, trupele române au trecut prin Munţii Apuseni şi, câteva zile mai târziu, au ocupat oraşele Satu Mare, Carei, Salonta şi Oradea Mare, după care au continuat ofensiva până la Tisa.

Pe 20 iulie autorităţile de la Budapesta au preluat iniţiativa și au declanşat ofensiva pe frontul de pe Tisa, reuşind să-şi creeze un cap de pod. Luptele au durat timp de o săptămână, forțele române reușind să oprească ofensiva ungară. Ignorând îndemnurile Consiliului Suprem Interaliat ca trupele române să nu înainteze, premierul Brătianu era hotărât să meargă până la capăt. Intervenţia română împotriva regimului ungar era sprijinită de reprezentanţii clasei politice maghiare care fusese înlăturată de la putere și care susținea ferm răsturnarea regimului comunist prin ocuparea Budapestei de către armata română.

Anihilarea comuniștilor maghiari era și o dorință a Aliaților care se temeau de politica lui Bela Kun și de apropierea acestuia de Lenin, însă diplomații europeni considerau, totuși, că prezenţa trupelor românești la Budapesta creează o situație controversată. Când românii au intrat în oraș, pe 4 august 1919, în locul guvernului controlat de Bela Kun care fugise la Viena se afla, de la 1 august, un guvern condus de socialiştii de dreapta Gyula Peidl şi Karoly Peyer, ambii ostili comuniştilor.

Un episod frecvent amintit este cel al opincii atârnate pe Parlamentul de la Budapesta, secvență care a avut următoarea desfășurare: Palatul Parlamentului era păzit de un pluton de vânători, la intrarea principală aflându-se un oarecare sergent Iordan din Craiova. Românii nu primiseră acceptul de a da jos steagul Ungariei de pe Parlament după ce ocupaseră orașul, interdicția venind chiar din partea Regelui Ferdinand:

“Aș fi vrut să văd tricolorul fâlfâind pe castelul de la Buda, dar nu am putut, întâi fiindcă Regele Ferdinand s-a opus ca pe palatul Împăratului Carol care se purtase cavalerește cu el în ianuarie 1918 să fie înălțat drapelul românesc și, al doilea, fiindcă Brătianu a interzis formal tuturor colegilor săi să meargă la Budapesta cît timp au stat acolo trupele noastre. Și unul, și altul au avut dreptate, înfrângerea ungurilor era destul de deplină și dureroasă ca să o accentuăm prin inutile acte de umilință și de învingătoare trufie.”, va consemna în memoriile sale politicianul liberaș I.G. Duca.

Sergentul Iordan nu era însă la curent cu precauțiile politicienilor români, astfel că a decis să agățe una dintre opincile sale de steagul maghiar pentru a le arăta locuitorilor Budapestei “cine controlează orașul”.

Ocuparea Budapestei de către armata română avea o valoare simbolică, dar autorităţile militare și politicienii români au avut o atitudine corectă şi au decis să se implice inclusiv în acţiuni umanitare în sprijinul populaţiei, având în minte momentul dureros al perioadei de ocupație germană a Bucureștiului. După patru luni, începând cu 4 octombrie, armata română începe să se retragă din Ungaria, la jumătatea lui noiembrie deja se încheiase evacuarea până la Tisa, dar forţele conservatoare maghiare au reluat declarațiile ostile faţă de România. În octombrie 1919, amiralul Miklos Horthy, viitorul regent al Ungariei, afirma, după cum consemnează Florin Constantiniu: „Inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru că cele mai mari pretenţii teritoriale sunt împotriva ei şi pentru că ea este cea mai puternică dintre statele vecine. De aceea, principalul ţel al politicii noastre externe este rezolvarea problemelor cu România prin recurgerea la arme”.

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *