În ţara românească, armindenul era prăznuit din timpuri străvechi. În dimineaţa zilei de 1 Mai, cârciumarul bătea canaua la butoiul cu pelin, în prezenţa unor cunoscători care aveau de apreciat dacă negustorul a pus prea puţină sau prea multă peliniţă, adică buruiană de pelin, în vinul adus de pe la Drăgăşani sau Odobeşti. În acea zi nu se bea decât pelin şi toată lumea pleca la iarbă verde cu un miel viu, care era sacrificat acolo şi apoi fript în proţap.
Pe vremea lui Alexandru Vodă Mavrocordat, boierii ieşeau la kioskuri, cum era moda pe atunci, la Cotroceni, la Filaret… Numai Doamna, mai romanţioasă, se pierdea prin păduricea Sf. Elefterie, din care n-a mai rămas azi decât numele, cu care s-a botezat podul banal de pe Dâmboviţa, şi unde odinioară era codru…
Adă oalele pe masă
Cu pelin cofiţa-i plină;
În norocul tău, drăguţo,
Şi-n norocul meu închină.
Întâi Mai, ca serbare veselă a primăverii, era prăznuit nu numai în România, ci aproape în întreaga lume civilizată, când fu decretat ca serbare a muncii. Aceasta s-a întâmplat pentru prima dată în America, în următoarele împrejurări:
În noiembrie și decembrie 1885 au fost în Statele Unite ale Americii două congrese sindicale, când s-a hotărât ca muncitorii să impună cu mai multă vigoare patronilor acordarea zilei de 8 ore de muncă. S-a hotărât atunci să se continue o propagandă viguroasă până la 1 Mai 1886, când urma să se facă o manifestaţie.
Avântul a fost, într-adevăr, formidabil. Muncitorii din imensele uzine, fabrici, ateliere, cei din industria transporturilor, etc., au organizat impunătoare manifestaţiuni pe străzi şi pe pieţele publice, cu acest unic cuvânt de ordine, scris pe sute de placarde:
Opt ore de muncă – Opt ore de odihnă – Opt ore de educaţie.
Din nefericire, la Chicago, s-au desfăşurat cu acest prilej incidente tragice, au fost omorîţi mulţi muncitori, al căror număr nu s-a putut stabili niciodată…
La 20 Iulie 1889, în modesta sală Petrelle din Paris, cel dintâi congres socialist internaţional — care după o întrerupere de 15 ani relua tradiţia „Internaţionalei” — ţinea cea din urmă şedinţă.
În ultimul moment, fu adoptată — fără discuţie prealabilă — o propunere a lui Lavigne, delegatul federaţiei naţionale a sindicatelor franceze, care cerea organizarea unei manifestaţiuni internaţionale simultane în favoarea zilei de muncă de 8 ore.
Propunerea fu primită cu aclamaţiuni.
Ca şi în America însă, primul „întâi Mai” european a fost botezat în sânge, la Fourmies, centrul industriei ţesătoriei din Franţa. Printre cei dintâi căzuţi fu o fată, Marie Blondeau, care manifesta cu o ramură de spin şi un tânăr, Giloteau, care ţinea drapelul roşu.
La Bucureşti, socialiştii au avut manifestaţii grandioase pe la sfârşitul secolului al XIX-lea. Ei se adunau, de 1 Mai, de obicei în grădina Cişmigiu. De multe ori capul manifestaţiei trecea de Calea Victoriei, pe când coada mai era încă în grădină.
În fiecare ţară socialiştii şi-au avut revendicările lor imediate, speciale. Pe placardele social-democraţilor români se putea citi, în afară de lozinca lui Karl Marx, „Proletari din toată lumea, uniţi-văi”, revendicarea imediată a celor trei 8-uri. Apoi programa revendicărilor imediate a fost treptat completată cu următoarele cerinţe: „Votul universal”, „Emanciparea femeii”, „Dreptul de vot pentru Dobrogeni”, „Dreptul de vot pentru Evrei”, „Desfiinţarea bătăii în armată”, „Repaosul duminical”, „Pământ pentru ţărani”, etc.
Aceste inscripţii se puteau citi pe placardele purtate de mulţimea care defila ore întregi pe străzile Capitalei, până la o grădină mărginaşă, unde petrecerea se prelungea până târziu noaptea.
La un moment dat, „sărbătoarea muncii”, a obţinut consacrarea oficială în toate statele şi a Societăţii Naţiunilor.
La noi, în România, ea a fost declarată în mod oficial ca o sărbătoare obligatorie, lucrul fiind suspendat legal în toate uzinele şi chiar în instituţiile statului.
Totuşi, în ultimii ani, sărbătoarea aceasta e tristă, căci muncitorii de pretutindeni trăesc în atmosfera grea a şomajului, iar in Germania sub călcâiul bizarei presiuni a psihozei hitleriste.
În 1935 se va împlini o jumătate de secol de la evenimentele din Statele Unite și 45 ani de la congresul din sala Petrelle. Dar ultimul an până la împlinirea semicentenarului serbării se prezintă într-adevăr sumbru… Cum a fost sărbătorit 1 Mai 1934 la București? A fost o ciudată sărbătorire, un fel de amalgam pestriţ. Pentru socialişti a fost o simplă tradiţie. O continuare a mişcării glorioase de altădată, a manifestaţiilor grandioase de atunci, când se recitau versurile poetei:
Ca la un semn tresar noroade
Pornesc un fir cântând sonor
Povestea unei vieţi robite
De când se nasc și până mor.
Şi creşte gloata proletară
Convoi ce nu mai ia sfârşit
De strigătul dreptăţii sfinte
Întreg văzduhu-i răscolit.
Luptaţi eroi ai suferinţei
În voi e suflet de viteaz
Şi când năpraznic valul creşte
Sfărâmă orişice zăgaz.
Acum socialiştii români fiind divizaţi, unii au avut serbarea la Gyb (fost Opler), iar alţii la Bucureştii Noi, cu întruniri la Casa Poporului şi în str. Eugen Carada. Oratori cu autoritate au luat cuvântul la aceste întruniri populate de avangarda de elită a mişcării muncitoreşti. În acelaşi timp, primăria a organizat o serbare şcolară.
*** Realitatea ilustrată, mai 1934
