Pios omagiu medicului Ion Jovin, fondatorul oncologiei românești. Profesorul a stat patru ani în pușcăriile comuniste doar pentru că a fost doctorul lui Iuliu Maniu

Doctorul Ion Jovin s-a născut pe 8 ianuarie 1899, în comuna Felnac din Banat. Părinții săi erau săraci, așa că tânărul și-a ajutat familia lucrând în perioada vacanțelor pentru a reuși să=și strângă singur bani pentru studii. A urmat liceul la Arad, iar în 1916 a intrat la Facultatea de Medicină din Budapesta, dar în 1917 și-a întrerupt studiile pentru că a fost încorporat în armata austro-ungară. Studentul Ion Jovin a urmat școala de ofițeri de artilerie, apoi a fost trimis pe frontul italian, la Piave, unde l-a întâlnit pentru prima dată pe Iuliu Maniu. Cei doi s-au reîntâlnit în 1918 la Viena, iar Jovin s-a înscris apoi în Garda Națională din Arad și a participat la pregătirea Marii Adunări de la Alba Iulia, fiind delegat supleant al Societății studenților români „Petru Maior” din Budapesta. După 1 Decembrie 1918, tânărul s-a întors la studii la Budapesta, dar apoi s-a transferat la Facultatea de Medicină din Cluj, unde și-a susținut doctoratul.

În 1920 a fost numit preparator la catedra de anatomie patologică condusă de profofesorul Titu Vasiliu, iar în 1921 s-a transferat la Clinica de boli interne a profesorului Iuliu Hațieganu, devenind asistentul acestuia. Doi ani mai târziu obține o bursă de anatomie patologică în Germania, lucrează cu profesorul Lubarsch, apoi își continuă studiile la Freiburg. În 1924 obține o nouă bursă de studii la Paris, la catedra de radiologie a Facultății de Medicină. Tânărul va fi remarcat de profesorul Lacassagne în timp ce urma un stagiu la Institutul Curie, iar acesta l-a convins să opteze pentru studiul și tratamentul cancerului prin terapia cu radiații. După încheierea pregătirii, i se propune să rămână definitiv la Institutul Curie și să se pregătească pentru preluarea secției de roetgen terapie condusă de doctoral Coutard, care urma să se pensioneze. Tânărul Jovin prefer însă să se întoarcă în România și, ajuns la București, propune organizarea unui centru pentru tratarea cancerului, după modelul celor din Franța, alăturând secțiilor de chirurgie pe cele de radium și roentgen-terapie profundă. Cu sprijinul inginerului Mihai Constantinescu, doctorul Jovin a reușit să formeze la Spitalul Colțea din Capitală primul centru de readioterapie din țară, care era asociat clinicii chirurgicale a profesorului Jianu. În 1928 este numit consilier tehnic la Ministerul Sănătății, apoi asistent și șef de lucrări la Facultatea de Medicină din București, unde va fi numit conferențiar și va fi însărcinat cu învățământul radiologic, alături de doctorul Lăzeanu.  În 1933 modestul centru anticanceros de la Spitalul Colțea a fost mutat, împreună cu clinica a III-a chirurgicală, la Spitalul Filantropia. Din 1942 doctorul Jovin a reușit să pună în funcțiune 13 centre de microradiografie în România, iar printre numeroșii săi pacienți s-au numărat Nicolae Titulescu, Liviu Rebreanu și Iuliu Maniu, cel din urmă devenindu-i prieten apropiat.

Pe 8 ianuarie 1948 profesorul Ion Jovin va fi primul cadru universitar arestat de comuniști pentru că fusese medic al lui Iuliu Maniu, care le era naș al copiilor doctorului, și, în plus, se manifestase ca simpatizant al Partidului Național Țărănesc. De altfel, arestarea lui Maniu avusese loc chiar în sanatoriul medicului aflat pe Bulevardul Dacia, nr. 19, unde fruntașul țărănist se interna frecvent pentru îngrijiri medicale.  După arestarea lui Maniu, doctorul a fost nevoit să se ascundă pe la diverși prieteni din București timp de patru-cinci luni, dar în cele din urmă a fost găsit în locuința generalului Buicliu și reținut. Medicul a fost dus la cazarma Malmaison, unde a fost supus unei anchete severe timp de o lună. Ion Jovin va povesti mai târziu: “Ancheta se desfășura numai    noaptea. Anchetatorul, un așa-zis arhitect, venea de fiecare dată cu un termos de un litru de cafea, pe care o consuma pe loc și fuma țigară de la țigară; Ancheta mea nu avea mare importanță; voia să afle cu ce străini (englezi, americani) avea contact Maniu și ce vorbise cu aceștia. Văzând că nu pot scoate de la mine nimic utilizabil, m-au transferat la Prefectura Poliției, unde am stat în detenție trei săptămâni, într-un hol imens aflat la etajul 7, împreună cu încă 50 de arestați. De la Prefectura Poliției, m-au transportat la penitenciarul de la Văcărești, unde am fost băgat într-o celulă în care se aflau aproximativ 30 de persoane, toți național-țărăniști, printre care i-am recunoscut pe Coposu și pe generalul Zorzor. Nici aici nu m-au anchetat. După o vizită a medicului închisorii, care era un fost elev de-al meu, am fost transferat la spitalul penitenciarului, într-o celulă cu un singur pat. După această ședere de   două săptămâni la Văcărești, am fost transferat la Jilava. Acolo, directorul de atunci al închisorii, un colonel, care fusese întâmplător unul dintre pacienții  mei, m-a  trimis  la infirmerie. După o ședere de câteva săptămâni, considerată ca o perioadă de refacere, am fost trimis înapoi la Văcărești, unde am stat până la mijlocul lunii iulie, când un milițian s-a oprit la ușa celulei strigând: „Care e ăla Jovin?”.

Profesorul a fost eliberat în vara anului 1948, fără să fi fost pus niciun moment sub acuzare. Întors acasă, a aflat că fusese concediat de la spital și de la universitate. Pe 15 august avea să fie din nou arestat. De această dată, a fost dus în arestul de la Ministerul de Interne, unde a fost supus unei anchete dure, care a inclus bătăi și tortură. A ajuns din nou la Penitenciarul Jilava, apoi doctorul a fost transferat la Craiova, unde i-a reîntâlnit pe deținuții Corneliu Coposu, Radu Câmpeanu și Ion Hudiță. După o vreme în care medicul a fost supus tuturor privațiunilor temnițelor comuniste, a fost transferat în lagărul de muncă de la Canal, la Capul Midia. Medicul povestește: “Plecam din lagăr la ora 6 dimineața, ajungeam la punctul de lucru cu trenul, pe la 7, și lucram până pe la ora 16-17 după-amiaza, cu o pauză de masă. Barăcile în care stăteam nu erau încălzite. Ca urmare a acestor condiții, era suficient să ai o gaură la mănușă sau la bocanc și apăreau degerăturile.  Au fost mii de astfel de cazuri, în care cei cu degerături erau trimiși la Poarta Albă pentru amputări. Pedeapsa mea era administrativă; nu am fost judecat și condamnat în urma unui proces. Abia acum (după Revoluția din decembrie 1989) am aflat, din hârtia pe care mi-au dat-o de la Ministerul de Interne, că am fost, teoretic, condamnat pe trei ani. Dar, chiar și înainte de eliberare, am fost dus din nou, cu cătușele la mâini, la Ministerul de Interne pentru a fi anchetat, în speranța că vor afla în sfârșit ceva ca să-mi poată intenta proces. Dar, bineînțeles,nu au găsit nimic nici de această dată.”

Profesorul Jovin a fost eliberat în 1952 și o vreme a fost nevoit să trăiască din salariul de asistentă de laborator al fiicei sale. Niciunul dintre copiii doctorului nu a avut dreptul de a urma studii superioare din cauza dosarului de cadre în care era consemnată detenția tatălui lor. Familia vânduse totul din casă pentru a putea supraviețui pentru că și soția eminentului medic fusese data afară de la serviciu în momentul arestării lui.

În cele din urmă, datorită intervenției unui fost colaborator, doctorul Jovin a primit un post de medic stagiar la Spitalul Vasile Roaită, actualul Spital Sf. Maria, cu un salariu de 800 de lei pe lună. Gradele universitare nu i-au fost recunoscute niciodată de regimul comunist, mult mai târziu obținând titlul de medic primar.

Ion Jovin a supraviețuit până la vârsta de 93 de ani. A încetat din viață pe 3 august 1994 și a fost ales post-mortem membru al Academiei Române pentru contribuțiile sale la fondarea radioterapiei românești.

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *