În vara anului 1848, când autoritățile maghiare porniseră prigoana împotriva fruntașilor care făuriseră programul național de la 3/15 mai, parohul greco-catolic Simion Balint din Roșia Montană a fost arestat ca bujzogató — agitator —, din cauza unei petiții în care, împreună cu alți români din Abrud, cerea Guberniului de la Cluj să pună capăt provocărilor care tulburaseră armonia dintre români și maghiarii din orășelul moțesc. Dar pentru că armonia nu era o prioritate a autorităților, pe 1 iulie 1848 Popa Balint a fost arestat și aruncat în închisoarea de la Abrud, unde a suportat chinuri greu de imaginat.
Era un bărbat cu statură înaltă și puternică, cu fața bătută de soare și vânt, cu vocea adâncă și poruncitoare. Avea 38 de ani când l-au întemnițat, în vară, iar când, pe 23 septembrie, sub presiunea Adunării marțiale de la Blaj, a fost eliberat împreună cu alți fruntași transilvăneni, românii s-au minunat de halul de slăbiciune în care a putut fi adus un om de asemenea robustețe. Contemporanii își aminteau fără excepție de ochii lui Balint după ieșirea din temnița îngrozitoare de la Abrud: “ochii lui scânteiau a ură sfântă și răzbunătoare, a hotărâre implacabilă, a energie sufletească fără țărmuri…”
Unica imagine rămasă din vremea revoluției, datorată pictorului Barbu Iscovescu, surprinde ochii aceia care sugerau de dincolo de vreme ideea voinței. Adunarea de la Blaj din septembrie 1848 a hotărât aplicarea pe calea armelor a programului politic de la 3/15 mai, ce viza în primul rând primul punct, cel referitor la statutul de independență a națiunii române din Transilvania.
Comitetul Național Român a organizat 15 legiuni militaro-administrative, un nucleu de autoritate românească efectivă impusă pe cale revoluționară.
În entuziasmul momentului, românii și-au numit legiunile după tradiția romanilor: Prima – Blasiana (condusă de Ioan Axente Sever), a doua – Auraria Gemina (condusă de Avram Iancu), Ulpia Traiana (condusă de Solomon din Hațeg).
Lui Simion Balint i-a revenit conducerea Legiunii Auraria și Saline: „Comitetul îl denumește prefect al gardei naționale în prefectura ce se întinde în părțile Arieșului. De aceea se invită toate dregătoriile civile și militare ca să-l recunoască de prefect și să-i dea tot ajutorul de care va avea trebuință în privința gardei naționale. Totdeodată se demandă tuturor tribunilor, vicetribunilor, centurionilor și vicecenturionilor, în genere tuturor românilor care se află în serviciul gardei naționale, ca denumitului să-i dea toată supunerea și ascultarea“.
O zonă întinsă de munte cuprinsă între Turda, Trascău, Baia de Arieș și Valea Ierii, și zece batalioane — tribunale — de pușcași și lăncieri moți constituiau obiectul autorității și răspunderii lui, pe care le-a onorat cu strălucire. Simion Balint și ceilalți doi prefecți din Apuseni, Avram Iancu și Ioan Buteanu, au avut prea puțin timp ocazia să lupte la scara întregii Transilvanii.
Slăbiciunea armatei imperiale și politica duplicitară a lui Anton Puchner, comandantul suprem al armatelor româno-austriece din Transilvania, au îngreunat mult situația regimentelor de gardă, impunându-le mai degrabă un rol defensiv, cu misiunea de a dezarma gărzile maghiare care devastau comitatele Turda, Cojocna, Alba Inferioară, Solnocurile și scaunele secuiești.
În cazul Apusenilor, războiul defensiv urma să devină curând un glorios război de apărare, în condițiile în care celelalte legiuni au căzut sub presiunea trupelor lui Józef Bem, comandantul armatei revoluționare maghiare în timpul Revoluției pașoptiste, sau au fost nevoite să se integreze unităților imperiale. O singură legiune din afara munților, Prima Blasiana lui Axente Sever, și-a păstrat un regim de semiautonomie.
Născut în septembrie 1810, în satul Copand de lângă Turda, Simion Balint urmase școala primară la Cluj, iar după moartea tatălui său, Antonie, survenită în 1824 și provocată de condițiile grele din perioada în care se aflase în tabăra lui Tudor Vladimirescu, viitorul revoluționar s-a confruntat cu mari lipsuri materiale.
Cu o voință și dragoste de carte rar întâlnite, după un an petrecut ca cioban la oi, a reușit nu numai să-și termine studiile gimnaziale la Blaj, cu ajutor oferit de școala de aici, dar și-a continuat învățătura, urmând cursuri de filosofie și teologie la Sibiu și Blaj, s-a aflat sub influența noii generații de cărturari patrioți, în frunte cu Simion Bărnuțiu, și unde l-a avut profesor, printre alții, pe tânărul Timotei Cipariu. După absolvire, a fost hirotonit preot și numit, în septembrie 1834, capelan pe lângă preotul Zachei Golgor din Roșia de Munte. Curând s-a căsătorit cu una dintre fiicele acestuia, Carolina. După moartea socrului său, în 1842, a fost numit paroh al Roșiei Montane.
După eliberarea din închisoarea de la Abrud, în septembrie 1948, a devenit unul dintre sfătuitorii și oamenii de nădejde ai lui Avram Iancu, dar a rămas același om modest, preot la Roșia Montană, apoi protopop, ducând mai departe lupta pentru cauza românilor transilvăneni. În 1850, l-a însoțit pe Iancu la Viena, la întâlnirea cu împăratul Franz Joseph, iar după 1852 a continuat procesul moților pentru păduri. Simion Balint a fost un om al epocii și un viteaz apărător al munților și a trăit o viață lungă și demnă, numărându-se printre fruntașii politici cei mai îndrăgiți de românii din Transilvania. Revoluționarul s-a aflat printre cei care l-au condus, pe 13 septembrie 1872, pe Avram Iancu pe ultimul său drum, când a fost înmormântat sub gorunul lui Horea de la Țebea.
Cărturarul revoluționar a închis ochii în primăvara anului 1880, la Roșia Montana. Unica lui fiică, Ana Hodoș (care s-a stins din viață în 1905), a fost căsătorită cu Iosif Hodoş, un mare cărturar şi luptător politic din secolul al XIX-lea, iar nepoţii săi, Enea Hodoş, Alexandru Hodoş (cunoscut sub pseudonimul Ion Gorun) şi Nerva Hodoş au servit, la rândul lor, cu cinste cultura românească. Lui Enea Hodoș, un neobosit cercetător al folclorului transilvănean, i se datorează culegerea unor versuri populare despre vrednicul său bunic:
Popa Balint ca paroh
Sus la Roșia ține foc
Ciurulean la Buciumani
Și Maior peste Ivan.
