Prințesa georgiană a fost vizitată în 1932 de scriitoarea română Sarina Cassvan (foarte cunoscută în perioada interbelică pentru romanele și traducerile sale, membră a Académie Féminine des Lettres), care a publicat un reportaj despre emigrația rusă în “Ilustrațiunea română”:
“Brutal şi fără tranziţie, viaţa, cel mai cumplit călău, a decapitat vulturul emblemelor şi a pus în mâinile până odinioară înmănuşate, învăţate să mânuiască spada sau arcuşul, foarfeca, mătura sau lopata.
Curajoşi, întreprinzători şi cu talente multiple, ruşii şi-au scuturat repede aripile de poleiala epocii ţariste, au dat în lături orice prejudecată şi s-au pornit serios să-şi construiască o nouă personalitate. Bărbaţii au învăţat diverse meşteşuguri, femeile s-au adaptat şi mai uşor noii situaţii.
Prinţul Iusupov a ţinut până mai deunăzi un magazin de mătăsuri; diverse alte personalităţi din aristocraţia rusă au îmbrăţişat carierele cele mai umile, potrivite mijloacelor ce le-au avut la îndemână.
Prinţesa Eristavi, ajutată de ducesa de Vendôme şi alte personalităţi, a luat acum unsprezece ani iniţiativa de a veni în ajutorul compatrioţilor săi proaspăt debarcat de pe malurile Volgai organizând un comitet care a fondat „Ussadba”. Cuvântul e bizar.
Ce este „Ussadba”? se întreabă parizienii şi străinii lacomi de noutăţi. Cuvântul „Ussadba” înseamnă “casă de ţară” sau, mai bine zis, “culă boierească”.
Situată în faţa Elyseului „Ussadba” nu-ţi atrage atenţia decât prin această emblemă scrisă cursiv deasupra unei intrări modeste. Şi totuşi, n-a existat cap încoronat, personalitate diplomatică sau artistică să nu treacă prin localul mic şi cochet ca o bombonieră, compus din patru încăperi în stil Paul I, construite de marele architect Lom Romsky şi decorate de maestrul Billibin. Două din aceste încăperi sunt puse la dispoziţia aristocraţilor ruşi care mai au resturi din averile salvate de pus în vânzare.
Sunt închise în vitrine cu geamuri de cristal diademe purtate odinioară la balurile de la curte, coliere, brăţări moştenite din neam în neam, tabachere cu coroane şi iniţialele marilor duci care au plătit cu viaţa, devotamentul pentru ţarul tuturor Ruşilor. Chihlimbare enorme necioplite şi cele mai dragi obiecte care au odihnit de secole în tezaurul familiilor din nobleţă rusă. Pe măsuţe acoperite de broderii ruseşti, foarte apreciate de amatori, sunt ceainice de argint, tăvi, sfeşnice cu şapte braţe, servicii de masă, cupe de aur, iar pe pereţi o bogată colecţie de icoane din Rusia pravoslavnică şi tablouri pe care rușii sărăciţi le transformă în pâine, carne sau — mai ştii! — în alcool. Celelalte două încăperi, în stil „empire”, cu măsuţe şi scaune ale epocii, servesc drept saloane de ceai.
Între 4 și 7 după amiaza, tot ce are Parisul mai select, toţi oaspeţii de seamă străini vin să ia ceaiul, neîndoielnic veritabil rusesc, degustând specialităţi autohtone, prăjituri preparate de mâini fine, odinioară deprinse să mângâie clapele pianului şi să mânuiască evantaiul.
Ceaiul e servit de fete tinere din aristocraţia rusă care te primesc cu un zâmbet, te poftesc la masă şi îţi servesc, în calitate de gazde amabile, ceaiul parfumat.
Prinţesa Eristavi, suplă, graţioasă, cu obrajii ca piersica, încadraţi de un păr argintiu, asemenea unei peruci de marchiză, face onorurile. Dar… surpriza mea nu mai cunoaşte margini.
Să fie în cinstea vizitei mele? Să fie o coincidenţă agreabilă? În fund, în dreptul unei perdele de catifea, zăresc silueta masivă a unui tânăr care, în acompaniamentul unor maeştri, cu mâinile încrucişate, cu ochii înălţaţi către un cer îndepărtat a cărui căldură i s-a îmtipărit pe retină, cântă o bucată rusească, apoi una nemţească şi în sfârşit… alta românească.
Prinţesa se grăbeşte să facă prezintările:
— Domnul Serge Zarine, de la Opera rusă.
La auzul numelui meu, îmi vorbeşte mişcat de anii lui de studii din România… Îl rog să-mi vorbească de cariera lui.
Brăilean de origine, Serge Zarine a făcut Conservatorul la Bucureşti, apoi a venit la Paris, unde şi-a lucrat ani de-a rândul vocea cu Felia Litvin. De atunci a cântat alături de Zaharin în Boris Godunov şi de Smirnoff, pe care îl apreciază. Cu un repertoriu extrem de bogat, Zarine ţine de ani de zile un loc de frunte pe afişul Operei ruse.
Îl ascult cântând „Luntraşii de pe Volga” şi am intuiţia că va face o carieră strălucită. Zarine are astăzi 25 de ani şi e destinat unui renume mondial.
Încă un purtător al graiului românesc pe meleaguri străine, încă o perlă adăugată colierului în care s-au înșirat nestemate ca George Enescu, de Max, Brâncuşi, Ventura, Yonnel, Elvira Popescu, Alice Cocea.
O întâmplare tristă vine să mă smulgă din atmosfera salonului de ceai şi din mrejele glasului baritonal.
O doamnă micuţă, bătrânică, îmbrăcată sărăcăcios, dar decent, se strecoară pe o uşă lăturalnică. Prinţesa îşi cere iertare şi îi iese înainte. Adăpostită de o draperie, privesc scena.
— Ce te aduce la mine, ducesă? Bătrânica se uită în dreapta şi în stânga, apoi scoate un pachet de sub mâneca largă a hainei.
— E ultimul obiect ce mi-a mai rămas. Colea e bolnav — trebuie să-l duc pe Coasta de Azur…
— Ducele Nicolai e bolnav? întreabă îngrijorată prinţesa.
Bătrâna îşi şterge pe furiş o lacrimă, apoi căutând să se stăpânească:
— Uite, ți-am adus caseta aceasta, sunt șapte cupe de argint. Fiecare cupă poartă altă dată.
Prințesa are o întrebare pe buze, dar bătrâna urmează, cu privirea pierdută, cu mintea în trecut.
— Am avut șapte copii. La nașterea fiecărui copil, Colea îmi dădea în dar câte o cupă… apoi a venit revoluţa… copiii… unii au murit, alţii… nu mai ştiu nimic de ei… dar cupele au rămas. Şi acuma boala lui Colea… ia-le te rog şi vinde-le, să putem pleca pe Coasta de Azur…
Prinţesa o invită să ia un ceai, dar bătrânica se grăbeşte ca să dea medicamente ducelui şi pleacă repede cu paşi mărunţi.
Sarina Cassvan, Paris, 3 iunie 1932”
*** Ilustrațiunea română, 22 iunie 1932
Maria nu s-a mai întors niciodată în Batumi, orașul natal. A murit în la Paris, pe 21 ianuarie 1986, la vârsta de 97 de ani, și a fost înmormântată la cimitirul rusesc Sainte-Geneviève-des-Bois, alături de soțul ei.
