Alfred Dreyfus s-a născut pe 9 octombrie 1859 și a fost un ofițer francez condamnat pe nedrept pentru trădare de țară din pricina unor documente care s-au dovedit false și care erau menite să-l acopere pe adevăratul vinovat, maiorul Ferdinand Walsin Esterhazy. În epocă, cazul a fost un scandal major și a devenit cunoscut ca Afacerea Dreyfus, simbol al nedreptății justiției și al erorilor judiciare care pot distruge viața oamenilor simpli.
În septembrie 1894 personalul Serviciului de Informații militare a primit de la contraspionajul francez o scrisoare denumită „Borderoul”, ruptă parțial în șase bucăți mari, scrisă pe hârtie subțire, nesemnată și nedatată, ce era adresată atașatului militar german Max von Schwartzkoppen. Scrisoarea arăta că documente militare confidențiale erau pe punctul de a fi transmise unei puteri străine.
Această captură a fost considerată deosebit de importantă de șeful Secțiunii de Statistici, care l-a informat imediat pe ministrul de război, generalul Auguste Mercier. Autoritățile militare bănuiau că există scurgeri de date încă de la începutul anului și imediat s-a început căutarea autorului.
Ministrul, atacat dur în presă în acea vreme, voia să profite de această afacere pentru a-și reface imaginea publică, astfel că a comandat imediat două anchete secrete, una administrativă și alta judiciară și, pentru a-l găsi repede pe vinovat, cercul de suspecți a fost restrâns arbitrar la unul singur.
Curând a fost identificat vinovatul ideal: căpitanul Alfred Dreyfus, de confesiune israelită și de origine alsaciană. Pentru a-l demasca, anchetatorii au comparat însemările de pe borderou cu câteva documente ale căpitanului, iar maiorul du Paty, specialist în grafologie, a tras concluzia că scrisul este același. După încă o zi, acesta a menționat într-un raport că, în ciuda unor mici deosebiri, asemănările sunt suficiente pentru a justifica demararea unei anchete. Dreyfus a devenit astfel pentru statul major „autor probabil” al actelor de spionaj.
Pe 13 octombrie, fără a avea vreo probă clară, generalul Mercier a cerut convocarea căpitanului Dreyfus pentru o inspecție generală, în „ținută burgheză”, adică în civil, scopul său fiind să-l facă să mărturisească, punându-l pe presupusul vinovat să scrie după dictare o notiță inspirată din borderou.
Pe 15 octombrie 1894 dimineața, căpitanului Dreyfus i s-a făcut acest test, dar nu a mărturisit nimic. Du Paty a încercat să-i sugereze să se sinucidă, punându-i un revolver în față, dar acuzatul a refuzat, afirmând că dorește să trăiască pentru a-și demonstra nevinovăția. Căpitanul a fost arestat și pus oficial sub acuzare pentru furnizare de informații inamicului, urmând să fie judecat în fața unei curți marțiale, apoi a fost încarcerat la închisoarea Cherche-Midi din Paris. Doamna Dreyfus a fost informată de arestarea soțului ei în aceeași zi, în timpul unei percheziții a apartamentului în care cei doi locuiau, fiind somată să păstreze secretul arestării bărbatului.
Pe 29 octombrie, întraga poveste a fost publicată în ziarul lui Édouard Drumont, iar două zile mai târziu, pe 1 noiembrie, Mathieu Dreyfus, fratele lui Alfred, care fusese chemat de urgență la Paris, a început lupta publică pentru eliberarea nevinovatului.
Pe 3 noiembrie a început ancheta, iar pe 4 decembrie, după ce ancheta a fost finalizată, Dreyfus a fost trimis în fața primei curți marțiale. Acuzarea se baza doar pe scrisul din acel unic document, borderoul, grafie față de care experții se contraziceau, și pe câteva mărturii indirecte.
În acea perioadă, presa a urmărit cu mare atenție cazul. La Libre Parole, L’Autorité, Le Journal, Le Temps au relatat în amănunt povestea vieții lui Alfred Dreyfus, folosind informații furnizate de statul major, iar pe 8 noiembrie, generalul Mercier l-a declarat vinovat pe ofițer într-un interviu acordat ziarului Figaro, chiar înainte de a se pronunța Curtea Marțială.
Procesul a început pe 19 decembrie la orele treisprezece, procedura fiind aproape imediat declarată „cu ușile închise”. Discuțiile de fond asupra borderoului au arătat că ipotezele acuzatorilor erau pline de contradicții, iar acuzatul și-a declarat nevinovăția și s-a apărat punct cu punct. Rezultatul procesului a fost incert, convingerea judecătorilor fiind zguduită de atitudinea fermă și de răspunsurile logice ale ofițerului.
Când instanța de judecată a ieșit să delibereze, martorii militari prezenți în sală au alertat comandamentul cu privire la “riscul de achitare”, dar Secțiunea de Statistici pregătise un dosar de rezervă ce conținea patru probe „absolute” ale vinovăției căpitanului Dreyfus, însoțite de o notă explicativă. Conținutul acestui dosar secret a rămas necunoscut până în zilele noastre, pentru că nu s-a păstrat nicio arhivă a acestor dovezi suplimentare.
Din ordinul ministrului de război, generalul Mercier, dosarul secret a fost trimis în sala deliberărilor, cu ordinul de a fi înmânat președintelui curții marțiale, colonelul Émilien Maurel.
Pe 22 decembrie, s-a dat verdictul: în unanimitate, cei șapte judecători l-au condamnat pe Alfred Dreyfus (pentru transmitere de informații în favoarea unei puteri străine) la pedeapsa maximă aplicabilă, în virtutea articolului 76 din Codul penal, adică deportarea pe viață într-o incintă fortificată, la ocnă, însoțită de destituirea din funcție și degradarea militară. Dreyfus nu a fost condamnat la moarte, pedeapsa capitală pentru crime politice fiind abolită încă din 1848.
Ceremonia de degradare s-a desfășurat în curtea școlii militare din Paris pe 5 ianuarie 1895 când, în ropotul tobelor, Dreyfus, care era înconjurat de patru artileriști, a fost adus în fața unui executor judecătoresc, iar acesta i-a citit sentința. Un adjutant al Gărzii Republicane i-a smuls însemnele, dungile aurite ale treselor, ornamentele de pe mâneci și de pe veston. Dreyfus a continuat să-și susțină nevinovăția ridicând mâinile: „Nevinovat, nevinovat! Trăiască Franța! Trăiască Armata!”.
Pe 17 ianuarie, a fost transferat la ocna din Ile de Ré, unde a fost ținut timp de mai mult de o lună. Avea dreptul să-și vadă soția de două ori pe săptămână, într-o sală lungă, fiecare stând într-un capăt, cu directorul închisorii la mijloc.
În ultimul moment, la inițiativa generalului Mercier, a fost transmis guvernului un proiect de lege prin care arhipelagul Iles du Salut din Guyana franceză redevenea loc de deportare, cu scopul special ca Dreyfus să nu fie trimis la Ducos, în Noua Caledonie, așa cum erau planurile inițiale. Pe 9 februarie, proiectul de lege a fost adoptat fără dezbatere, astfel că, pe 21 februarie, ofițerul a fost urcat pe vasul Ville-de-Saint-Nazaire care a plecat spre Guyana Franceză.
După o călătorie de cincisprezece zile, nava a ajuns în largul Iles du Salut. Dreyfus a rămas o lună în închisoarea din Ile Royale, apoi a fost transferat pe Insula Diavolului devenind, împreună cu gardienii săi, singurii locuitori ai tărâmului pustiu. Fostul ofițer a fost încarcerat într-o cameră de piatră micuță, iar comandantul i-a făcut viața un infern, era hrănit cu alimente alterate, nu a primit niciun fel de tratament pentru bolile tropicale de care a suferit și nici măcar apă suficientă, deși temperaturile se ridicau la 45 de grade Celsius. Pe 6 septembrie 1896, condițiile de trai s-au înrăutățit și mai mult, fiind pus în “bucla dublă”, o metodă de tortură prin care era obligat să rămână nemișcat în pat, cu gleznele îngreunate.
Mathieu, fratele cel mare al lui Alfred Dreyfus, era convins de nevinovăția condamnatului (a apelat inclusiv la serviciile unei femei care, sub hipnoză, i-a vorbit despre un „dosar secret”) și a continuat să lupte pentru a-i dovedi nevinovăția.
În ciuda amenințărilor cu arestarea pentru complicitate, a piedicilor și hățișurilor țesute de militari, a reușit să pornească o campanie în favoarea revizuirii sentinței, care a declanșat ca răspuns un val de antisemitism foarte violent în opinia publică.
Adevăratul vinovat de trădare a fost descoperit din întâmplare: era vorba despre ofițerul francez Walsin Esterházy. Acesta cunoștea elementele descrise de „borderou” și era în contact cu ambasada Germaniei, astfel că o investigație paralelă, realizată de detectivi particulari, a stabilit că ofițerul a vândut prusacilor mai multe documente secrete a căror valoare era totuși redusă.
Pe 15 noiembrie, Mathieu Dreyfus a depus plângere la Ministerul de Război împotriva lui Walsin Esterházy, iar armata nu a avut altă soluție decât să deschidă o anchetă oficială. Scriitorul Émile Zola, informat despre dosar, a fost convins de nevinovăția lui Dreyfus și s-a angajat oficial în apărarea condamnatului. Articolul lui Zola, „J’Accuse…!”, a adus pentru prima oară la un loc toate datele existente despre afacere.
Pe 15 ianuarie, Le Temps a publicat o petiție ce cerea revizuirea procesului. Era semnată de Émile Zola, Anatole France, directorul Institutului Pasteur, Émile Duclaux, Daniel Halévy, Fernand Gregh, Félix Fénéon, Marcel Proust, Lucien Herr, Charles Andler, Victor Bérard, François Simiand, Georges Sorel, dar și pictorul Claude Monet, scriitorul Jules Renard, sociologul Émile Durkheim și istoricul Gabriel Monod.
Pentru a contracara acțiunea intelectualilor, generalul Billot, ministrul de război, a depus plângere împotriva lui Zola și a lui Alexandre Perrenx, redactorul-șef al ziarului L’Aurore, care s-au prezentat în fața judecătorilor zi de zi între 7 și 23 februarie 1898, iar Fernand Labori, avocatul scriitorului, a citat aproape 200 de martori. Minciuna țesută în jurul afacerii Dreyfus, necunoscută publicului larg, a devenit de notorietate, prin intermediul presei, pentru întreaga opinie publică, dar Zola a fost condamnat la un an de închisoare și la o amendă de 3.000 de franci.
Achitarea lui Esterházy, adevăratul vinovat, condamnările lui Émile Zola și Georges Picquart și mai ales faptul că un nevinovat era ținut pe nedrept în închisoare au avut un considerabil ecou național și internațional.
Pe 3 septembrie 1898, primul ministru Brisson l-a invitat pe Mathieu Dreyfus să depună o cerere de revizuire a sentinței curții marțiale din 1894, iar Guvernul a transferat dosarul Curții de Casație, pentru a analiza procedurile din precedenții patru ani.
Franța era divizată: comunitatea evreiască era foarte puțin implicată, intelectualii nu erau toții “dreyfusarzi”, protestanții erau împărțiți, iar marxiștii refuzau să susțină cauza ofițerului încarcerat abuziv.
Deținutul nu era deloc la curent cu evenimentele ce se derulau la mii de kilometri de insula pe care se afla, pentru că gardienii filtrau informațiile pe care le considerau confidențiale. De-abia la sfârșitul lui 1898 a aflat cu stupefacție despre amploarea cazului său, despre acuzarea lui Esterházy și, totodată, despre achitarea lui.
Pe 5 iunie 1899, Alfred Dreyfus a fost anunțat de hotărârea de casare a sentinței din 1894 și pe 9 iunie a părăsit Insula Diavolului, cu destinația Franța, închis într-o cabină, ca un deținut, deși nu mai avea acest statut. A debarcat pe 30 iunie la Port-Haliguen, în peninsula Quiberon, în cel mai mare secret. 
După cinci ani de detenție, ajunsese acasă, dar a fost imediat închis în închisoarea militară din Rennes, iar pe 7 august a fost adus în fața curții marțiale din capitala bretonă. Procesul s-a deschis într-un climat de tensiune extremă. Orașul era în stare de asediu, după cum relatează presa timpului, iar judecătorii curții marțiale erau sub presiune. Esterházy, care mărturisise între timp că este autorul borderoului, fusese exilat în Anglia.
Pe 9 septembrie 1899, Curtea a anunțat verdictul: Dreyfus a fost găsit vinovat de trădare, dar cu „circumstanțe atenuante”, a fost condamnat la zece ani de închisoare și la o nouă degradare civilă.
A doua zi după verdict, după multe ezitări, Alfred Dreyfus a cerut un nou apel. Atunci s-a luat pentru prima oară în calcul posibilitatea acordării unei grațieri, dar, dacă ofițerul ar fi făcut cererea, ar fi însemnat că își recunoaște vinovăția. Aflat la capătul puterilor, a acceptat să-și asume această pată cu gândul de a-și face dreptate până la capăt ulterior. Decretul de grațiere a fost semnat pe 19 septembrie 1899, iar el a fost eliberat două zile mai târziu. Procesul de reabilitare a fost finalizat abia după șase ani, astfel că pe 12 iulie 1906, în urma unei hotărâri definitive a Curții de Casație, a fost oficial stabilită nevinovăția sa.
Căpitanul a fost reintegrat în armată cu gradul de maior și a participat la Primul Război Mondial. A murit pe 12 iulie 1935, la vârsta de 75 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Montparnasse.
