Ioana Maria Valentina Lambrino s-a născut pe 3 octombrie 1898 în orașul Roman și a fost fiica generalului Constantin Lambrino și a Eufrozinei Alcaz. Copila a fost trimisă pentru a-și face educația în Franța, la o mănăstire, unde a locuit până în 1910, când s-a întors la București, fiind în scurt timp primită în lumea bună a Capitalei datorită poziției tatălui său. În toamna anului 1916, în timpul ocupației germane a Bucureștiului, Zizi s-a mutat cu mama ei la Iași, cele două locuind într-un mic apartament cu un dormitor și, în această perioadă, l-a întâlnit pe Principele Moștenitor Carol care s-a îndrăgostit de ea.
Pe 27 august 1918, tânărul prinț, îmbrăcat în uniformă de ofițer rus, a plecat de la unitatea militară pe care o comanda, aflată la Târgu Neamț, a făcut rost de o mașină, patru zile mai târziu a luat-o pe Zizi din Iași, apoi cei doi au trecut linia frontului și au ajuns la Odessa, care se afla sub ocupație la acel moment, cu intenția de a se căsători în secret. Cuplul a traversat frontiera românească fără nicio problemă, dar Carol a fost recunoscut la frontiera austro-ungară și din acel moment un ofițer german l-a ținut permanent sub supraveghere.
La Odessa, prințul a găsit un preot ortodox dispus să oficieze ceremonia de nuntă, care a avut loc pe 14 septembrie 1918. Zizi se îmbolnăvise cu o seară înainte de o intoxicație alimentară, dar ceremonia s-a desfășurat conform planului, chiar dacă mireasa avea febră. Era îmbrăcată într-o rochie albă, simplă, din crepe de Chine și mai târziu a scris: “am avut o rochie săracăcioasă, dar am intrat într-o căsnicie din dragoste și nu conta că bărbatul cu care m-am căsătorit urma să devină rege”. Consulul român la Odessa le-a dat vestea tatălui lui Carol, regele Ferdinand al României, și mamei, regina Maria, care au fost foarte nervoși, pentru că mariajul însemna încălcarea Statutului Casei Regale.
Politicianul I.G. Duca povestește în memoriile sale: “Spre surprinderea generală, am aflat într-o bună zi că Principele Carol, Moștenitorul Tronului, a dispărut de la Târgu Neamț, unde comanda o unitate de vânători de munte. După câteva zile misterul a fost deslușit asupra cazului nu numai penibil, dar grav. Principele fugise cu Dra Zizi Lambrino și, ca să treacă Nistrul, se pusese sub protecția ofițerilor austrieci, luase chiar masa cu ei, iar la Odesa se cununase ziua în amiaza mare în ținută de gală, cu colanul ordinului Carol de gât, sub ochii binevoitori și ironici ai autorităților inamice, încântate că dinastia care le-a declarat război primește o atare lovitură. Părinților le scrisese că pleacă să lupte pe frontul apusean, fiindcă nu poate să mai rabde starea de apăsare și umilință în care se zbate poporul refugiat în Moldova de pe urma păcii rușinoase de la București. Simple justificări epistolare, fiindcă, în realitate, Principele nu se gândea nici la frontul Aliaților, nici la țară, ci la ceea ce considera fericirea sa personală. Știam că dânsul făcea curte acestei domnișoare, că din cauza ei Regele și Regina aveau dificultăți să-l urnească din Iași și să-l trimită pe front. Mai mult, fusesem poftit personal într-o seară la Dra Lambrino acasă, unde găsisem pe Principele Carol și observasem cu oarecare mirare că odaia era tapițată cu portretele Moștenitorului Coroanei. Mi se spusese în plus că dânsul fusese văzut în împrejurimile Iașiului plimbându-se în automobil cu sus-numita domnișoară, dar nimeni nu dăduse vreo însemnătate deosebită acestui flirt și, ma ales, nimeni nu-și putea închipui că el va merge până la o căsătorie și aceasta sub auspiciile cotropitorilor patriei sale.”
Regele Ferdinand a ezitat inițial să-i aplice o pedeapsă fermă fiului său, sperând că acesta va renunța de bună voie la Zizi, dar când Carol și-a informat părinții că mai degrabă renunța la dreptul la tron decât la ea, suveranul a ordonat să fie ținut timp de 75 de zile în stare de arest la mănăstirea Horaița din județul Neamț.
Regina Maria s-a dus de mai multe ori să-și vadă fiul, cerându-i să renunțe măcar temporar la Zizi, cel puțin până la terminarea războiului, și a scris după una dintre întrevederi: “Pur și simplu urlă după ea”. În acest timp proaspăta soție a fost dusă la Iași, fiind ținută sub supraveghere, iar tânărul a fost în cele din urmă de acord cu o anulare temporară a mariajului.
În noiembrie 1918, principele a revenit la Iași, inițial i s-a interzis să aibă orice contact cu Zizi, dar, în cele din urmă, după ce a semnat actele pentru anularea permanentă a căsătoriei, a primit permisiunea de a-și lua rămas bun de la ea. Carol s-a întors la regimentul său, dar și-a luat o amantă care se pare că i-a speriat părinții lui într-o asemenea măsură încât i-au permis lui Zizi să vină la București, unde revenise între timp întreaga familie regală, iar cei doi au locuit o vreme împreună.
În mai 1919, Zizi a descoperit că era însărcinată și a scris: “o umbră a căzut peste a doua lună de miere”. Prințul Carol era încântat, dar tânăra a vrut să facă un avort. Carol și Zizi s-au mutat apoi la Monastirea, în Delta Dunării, într-o casă țărănească, unde au locuit timp de câteva săptămâni.
În iulie 1919, regimentului prințului a primit misiunea de a merge la Budapesta, iar Carol a încercat să condiționeze plecarea de un acord al părinților săi pentru a se recăsători cu Zizi. Regina Maria i-a scris fiului ei: “Tot ce cerem de la tine este să-ți faci datoria de soldat și să îți ții promisiunea pe care ne-ai făcut-o de a nu părăsi țara înainte de a ieși din necazuri. Fericirea ta, ca fericirea multora, trebuie să aștepte până când îți îndeplinești datoria. Acest lucru nu este prea mult pentru niciun om, deci nici pentru un prinț”.
Cei doi nu s-au întâlnit deloc în toamna anului 1919, fiul cuplului, Mircea Gregor Carol Lambrino, s-a născut pe 8 ianuarie 1920, iar Maria a scris în acel moment: “Lupta cu ea (cu Zizi) va fi mortală”.
Copilul a fost înregistrat cu numele Lambrino, ceea ce a fost o ușurare temporară pentru familia regală. După câteva zile Carol i-a scris lui Zizi promițându-i că în curând vor fi “cea mai fericită și mai unită familie posibilă”, însă în foarte scurt timp i-a trimis o a doua scrisoare în care îi spunea că o viață împreună se va sfârși în “la misere noire”. Pe 20 februarie 1920 principele și Nicolae Condiescu, aghiotantul său, au plecat într-o călătorie de opt luni în jurul lumii, pe traseul Constantinopol, Atena, Alexandria, Canalul de Suez, Colombo, Bombay, Calcutta, Rangoon, Hong Kong, Shanghai, Kyoto, Hawaii, San Francisco, Chicago, New York, Londra, Paris.
Tânăra mamă și fiul ei au fost exilați la Neuilly-sur-Seine, în Franța, într-o vila cumpărată pentru ea, primind de la familia regală o rentă anuală de 110.000 franci. Carol a refuzat să o mai vadă, dar i-a scris: “Să nu crezi că am fost dezarmat fără luptă. Am rezistat și abia în momentul în care am văzut că sunt singur m-am declarat bătut”. Prințul nu s-a dus niciodată să-și vadă fiul și a refuzat să participe la discuțiile despre înțelegerile financiare cu Zizi, iar regina Maria va scrie: “Peste ceea ce ea (Zizi) nu poate trece și, din punctul de vedere al unei femei, am înțeles destul de bine, este că Carol nu a venit niciodată să vadă copilul.”
În același timp Maria a început să caute o mireasă potrivită pentru fiul ei și în cele din urmă Carol s-a căsătorit pe 10 martie 1921, la Atena, cu Prințesa Elena a Greciei și Danemarcei, o căsătorie care se va dovedi profund nefericită. În momentul logodnei, i-a trimis lui Zizi Lambrino o telegramă: “Da, biata mea micuță, este adevărat că m-am logodit și că logodnica mea este o prințesă. Asta este atât de potrivnic principiilor mele că eu însumi sunt cel mai mirat. Am găsit pe cineva care poate să mă înțeleagă și cu care împărtășesc aceleași idei despre viață. Ea a acceptat să fie consolarea unei inimi profund rănite.”
Câțiva ani mai târziu, în martie 1926, Zizi Lambrino l-a acționat în instanță pe Carol, iar procesul a făcut mare vâlvă în presa pariziană. Una dintre cerințele femeii era dreptul de a-l înscrie la școală pe fiul lor, Carol Mircea, sub numele de Mircea de Hohenzollern.
Zizi și-a continuat lupta împotriva lui Carol timp de mulți ani. deși mariajul lor fusese doar unul religios, nu unul civil, și mai târziu a intentat un alt proces cerându-i zece milioane de franci pentru daunele suferite de durerea cauzată de divorț. În acel moment, Carol locuia cu Elena Lupescu la Paris, iar avocatul lui Zizi a susținut în instanță că clienta sa a fost forțată să se supună divorțului din 1919 din cauza intereselor de stat și dinastice, dar acestea sunt invalidate de decizia de renunțare la succesiunea la tron pe care Carol al II-lea o semnase în 1925.
Justiția franceză nu i-a dat câștig de cauză. Se păstrează din acei ani câteva fotografii de arhivă care îi înfățișează pe micuțul Carol Mircea Labrino, pe mama sa și pe avocatul acesteia, Albert Salmon. Zizi Lambrino nu s-a mai întors niciodată în România, iar în ultimii ani ai vieții a trăit într-o sărăcie extremă, pentru că banii pe care statul român îi trimitea lunar au încetat să mai vină după instaurarea regimului comunist. În 1950 a publicat o carte autobiografică, “Mon Mari, le Roi Carol”, la Editura Calmann-Lévy, pe care a semnat-o Jeanne Lambrino.
Pe 27 martie 1953, în ziua morții lui Zizi, fostul rege Carol a primit o telegramă de la fiul său: “Mama a murit, nu avem bani pentru înmormântare”, dar nu a răspuns mesajului. Fostul rege i-a spus Elenei Lupescu în acea seară: „Totul se termină, moartea ne dă acum toate știrile“. După câteva zile, pe 4 aprilie 1953, Carol al II-lea a încetat din viață în casa sa din Estoril, Portugalia, în urma unui atac de cord.
Sursa foto: galica.bnf.ro
