HomeVizionariiScriitoriSinuciderea lui Urmuz

Sinuciderea lui Urmuz

urmuz
DS TW

Urmuz, pe numele său real Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, s-a născut la Curtea de Argeș pe 17 martie 1883 și a fost fiul medicului Dimitrie și al Elizei Demetrescu. La vârsta de cinci ani a petrecut un an la Paris cu părinții, apoi familia s-a stabilit la București, unde tatăl său a fost profesor de igienă la Colegiul Național Matei Basarab și mai târziu inspector de sănătate al orașului.

Copilul Mitică, cum i se spunea în familie, era introvertit, fascinat de descoperirile științifice, citea cu pasiune cărțile lui Jules Verne și era fascinat de muzica clasică și de arta plastică, învățând să cânte la pian și pictând în ulei.

carturesti.ro

Tânărul a urmat Colegiul Național Gheorghe Lazăr, bunul său prieten, dramaturgul George Ciprian, povestind mai târziu tot felul de evenimente amuzante la care participau împreună. De pildă, Urmuz intra la seminarii, le câștiga încrederea profesorilor spunându-le că trăiește în spirit naționalist, după care recita, în fața amfiteatrului, fabule fără sens, propriile sale creații, precum celebrul poem “Cronicari”.

Urmuz a dat apoi admitere la Facultatea de Medicină, la insistențele tatălui. Potrivit lui Ciprian, s-a plâns că “nu reușește să se facă înțeles în fața cadavrelor” și în cele din urmă s-a înscris la Facultatea de Drept, luând, în paralel, lecții de compoziție și contrapunct la Conservatorul de Muzică și Declamațiune.

urmuz

În 1907, tatăl său și doi frați mai mici au murit, sora mai mare, Eliza, s-a căsătorit, iar tânărul Urmuz a fost nevoit să se ocupe de întreținerea mamei și a surorilor mai mici.

După ce a devenit licențiat în drept în 1904, poetul a fost numit judecător în județul Argeș, apoi a devenit judecător de pace în regiunea Dobrogea. Mai târziu, a fost transferat mai aproape de București, la Ghergani, în județul Dâmbovița, unde a lucrat până în 1913, când a fost încorporat și trimis pe front, în Al Doilea Război Balcanic.

fashiondays.ro

În jurul anului 1916, Urmuz a obținut o relocare și a primit postul de judecător în orașul Alexandria. Ajuns la gradul de locotenent, a fost din nou încorporat când România a intrat în Primul Război Mondial.

Revenit la București, a lucrat ca grefier la Înalta Curte de Casație și Justiție, o slujbă bine plătită, cu avantaje speciale. Anul 1922 i-a adus debutul în presă. Fascinat de “Pagini bizare”, poetul Tudor Arghezi a publicat două din poeziile lui în ziarul Cuget Românesc. Pe 23 noiembrie 1923, tânărul poet s-a sinucis, eveniment care rămâne și astăzi învăluit în mister. A fost găsit de sergentul de post într-un boschet din spatele Bufetului din apropierea Șoselei Kiseleff. În procesul verbal privind moartea tânărului se consemnează: „Noi, N. Dezideratu, comisar de poliţie, şeful circ. 3 perif. Bucureşti.

Ni s-a raportat de către sergent că pe şoseaua Kiseleff, în dosul Bufetului, într-un boschet se găseşte un om împuşcat. Imediat ne-am transportat în localitate şi aci, în dosul boschetului, într-un boschet în apropiere de şoseaua Jianu colţ cu str. D-tru Ghica în adevăr am găsit un individ culcat pe pământ cu faţa în sus, mort împuşcat în tâmpla dreaptă, iar în mâna dreaptă ţinea un revolver marca S.T.M., îmbrăcat în haine gri şi pardesiu deasemenea gri cu vergi, ghete negre şi pălărie maron.

La percheziţia făcută s-au găsit asupra lui mai multe noţite, scrisori şi o carte de membru nr. 10436 a soc. funcţionarilor publici pe numele D. Demetrescu-Buzău, ajutor Grefier Casaţie, precum şi suma de lei 943 (nouă sute patru şi trei) într-un portmoneu de culoare neagră. Tot asupra-i s-a mai găsit un ceasornic de aur fără capac şi 2 chei. Decedatul se numeste D. Demetrescu-Buzău cu domiciliul în str. Apolodor 13, unde îşi are familia, şi s-a sinucis. S-a prezentat d-l Stoicescu funcţionar superior în ministerul de Industrie şi Comerţ, cumnat cu numitul. După aceea, reprezentantul familiei ia cunoştinţă de caz din care rezultă că D-l Demetrescu-Buzău, grefier la Curtea de Casaţie Bucureşti, în ultimul timp suferea de nervi în ultimul grad, boală care l-a determinat să-şi curme viaţa“.

S-a spus în mediile literare că poetul ar fi suferit de o boală incurabilă, dar, în același timp, se știa că era fascinat de arme și de potențialul lor distructiv. De exemplu, în 1914, scrisese un omagiu pentru revolvere. Sașa Pană a susținut că Urmuz se săturase să-i amuze pe “cretinii” și “profitorii” care au dominat scena literară a Bucureștiului epocii sale și, hotărât să-și transforme personajul literar în “praf și pulbere” și-a asumat riscul de a-și distruge eul fizic, iar criticul George Călinescu a afirmat că există o rațiune filosofică “care rezona teribil cu secolul său”: “el a vrut să moară într-un mod original, fără vreo cauză sau vreun scop precis”.

În 1928, în jurul numelui lui Urmuz s-a stârnit o mare controversă. S-a spus că “Omul cu mârțoaga”, piesa lui G. Ciprian, era, de fapt, opera lui Urmuz.

“A cui e „Omul şi Mârţoaga“?”, titrau ziarele timpului, încercând să afle adevărul:

“Suntem în ajunul unui nou scandal literar? Înainte de război, ani de zile s-a dezbătut prin revistele literare ceea ce se numea pe atunci „afacerea „Vlaicu-Vodă“, acuzarea ridicată de răposatul Locusteanu dimpreună cu alţii împotriva lui Al. Davilla că îşi însuşise un manuscris al lui Odobescu şi numai astfel a putut deveni autorul dramatic reputat s-a pierdut în argumente vagi şi tot Davila a rămas triumfător.

„Afacerea Vlaicu Vodă” însă n-a fost puţin palpitantă în vremea ei; două tabere de literaţi şi de critici s-au hărţuit îndelung şi marele public participa la harță aprobând când o tabără, când pe cealaltă, era un adevărat scandal…

Istoria pare că se va repeta, aproape în aceleaşi condiţii, aproape numai, pentru că de astă-dată acuzatorul are autoritatea necontestată de partea lui, este Tudor Arghezi, şi acuzatul este d. Ciprian, autorul piesei “Omul cu mârţoaga”.

Tudor Arghezi, în numărul 16 al ziarului „Bilete de papagal”, face portretul dispărutului scriitor şi prieten al său D. Demetrescu-Buzău care semna cu pseudonimul Urmuz şi spune că „prietenul cel mai de aproape al lui Urmuz a fost d. Ciprian”. Asistând la reprezentarea piesei d-lui Ciprian, Arghezi a simţit că Urmuz se strecoară printre staluri şi se apropie de urechea lui şoptindu-i: Nu e de Ciprian!

Arghezi scrie: „A tăcea în cazul acesta este a consimţi. Într-o unică materie nu a permis să minţi, a zămislirii unde creează mână sfântă, de lumină, a necunoscutului, Chirică e al lui Urmuz, Mârţoaga e a lui Urmuz, totul pare al lui Urmuz, afară de aporturile taciturne, înnodate, compacte şi grele, de origină scandinavă, care strică piesa şi par ale d-lui Ciprian”.

Acuzaţia e categorică. În felul cum e redactată, se pare că Arghezi ştie ceva mai mult decât a dat în vileag, dar aşteaptă: ce mai aşteaptă?

Faptul este cât se poate de grav. Dacă d. Ciprian şi-a însuşit manuscrisul lui Urmuz şi Arghezi ştie, să o spună fără înconjur cât mai repede. Este o datorie faţă de un mort despoiat şi faţă de marele public care nu trebuie să fie înşelat.

Dacă e numai o părere, o impresie, d. Ciprian trebuie să o spulbere fără întârziere. Să dovedească, să ne spună acelora care l-am aplaudat şi ne-am emoţionat alături de Chirică şi de Mârțoaga lui, că nimic nu este adevărat, că Arghezi calomniază, că…

Dar cât mai repede, cât mai urgent, domnule Ciprian, pentru că nu ne închipuim că omul bun din al cărui suflet au ţâşnit cuvintele duioase pe care le repetă pe scenă Chirică arhivarul poate suporta o clipă măcar năpasta de a fi jefuit un cadavru”.

*** Opinia, februarie 1928

G. Ciprian nu a întârziat să răspundă acuzațiilor de plagiat:

“Domnul Tudor Arghezi, faimosul polemist, poet, călugăr, tată de familie, samsar şi pederast, asistând la reprezentarea piesei mele «Omul cu Mârțoaga», a fost cuprins de alienaţie mintală.

Aşa cel puţin reiese din cele ce scrie în numărul din 19 februarie al «Biletelor sale de Papagal».

Poetul escatofag spune că, pe când stătea în sala de spectacol, a avut o criză acută de epilepsie: i-a apărut spectrul răposatului meu prieten Urmuz şi i-a şoptit la ureche de mai multe ori: «Tot ce vezi pe scenă nu e de Ciprian, ci este opera mea».

Eu îl întreb pe cuviosul fost monah: de unde-mi cunoaşte puterile ca să mi le măsoare cu atâta uşurinţă? Mi-a cântărit oare sfinţia sa vreodată punguţele puterii? (…) Domnul Arghezi a făcut operă de popă beat. A zvârlit cu cădelniţa în icoane, fiindcă i s-a părut că zăreşte chipul diavolului în dosul bărbilor cuvioase ale sfinţilor. Domnul Tudor Arghezi a făcut pe femeia cu barbă, a decretat intuitiv.

Domnul Arghezi s-a dovedit a fi doar o cutră păcătoasă, o leliţă bidinăreasă atinsă de ducă-se pe pustiu, o vânzătoare de ouă cu visul maicii Domnului în sân şi cu cărţulia pornografică în poală.

Se înţelege că n-am nevoie să dau lămuriri. Dar pentru că bănuiala aruncă totdeauna umbre, şi pentru că mulţi din cei pe care succesul meu i-a supărat au răsuflat adânc citind insinuările purulente ale «maestrului» — voi da câteva lămuriri.

Piesa mea este aproape în întregime scrisă încă de pe vremea când Urmuz trăia. Toţi prietenii şi cunoscuţii mei pot să confirme acest lucru.

Dacă ar fi fost vorba măcar de o colaborare cu Urmuz, s-ar fi ştiut. Şi printre primii care ar fi ştiut aceasta ar fi fost domnul Arghezi, căruia eu i l-am înfăţişat pe Urmuz, cu tot bagajul său literar.

Dar în traista lui Urmuz nu erau decât «firmele» sale şi câteva compoziţii simfonice — căci Urmuz era un mare iubitor de muzică.

Dacă ar fi avut şi o încercare de teatru de ce ar fi ascuns-o?

Care ar fi fost motivul acestei tăinuiri? Ştia Urmuz că are să-şi pună capăt zilelor şi voia cu orice preţ să-mi treacă mie gloria lui? E ridicol de conceput.

În nopţile noastre de hoinăreli extravagante, Urmuz şi cei din cercul nostru —aceştia trăiesc — mă rugau adesea să le citesc câteva scene din piesă.

Dar nu dădusem dialogului forma definitivă, personagiile erau botezate, cele mai multe, doar cu câte o iniţială — şi în fiecare act mai aveam de intercalat scene pe care nu le lucrasem încă.

I-am citit totuşi lui Urmuz o scenă din piesa mea — la Spitalul Brâncovenesc, unde am şi scris-o în timpul convalescenţei: scena cu Inspectorul.

Eram de câteva zile doar după operaţie şi-mi aduc aminte că pe când citeam mi s-a tăiat răsuflarea, iar Urmuz mi-a luat caietul din mână şi mi-a zis: “N-ai încă destulă forţă… morală. Şi m-a aşezat binişor pe perne.

Tot la spital am mai scris o revistă din care i-am citit lui Tănase un fragment, şi câteva poezii, care mi s-au publicat în Ramna.

Dar «Omul cu Mârţoaga» nu e prima mea lucrare dramatică.

Am scris o piesă în 5 acte acum douăzeci de ani, adică tocmai în vremea când Urmuz producea «firmele» sale. A trecut piesa aceasta prin multe mâini şi câteva luni a rătăcit şi la maistrul Nottara. Era însă o lucrare prea «trăznită» pentru vremurile acelea şi poate şi prea naivă. Am s-o revizuiesc.

Voi scoate însă cu siguranţă din cartoane o piesă într-un act intitulată ”Un frate model”, piesă pe care am prezentat-o Teatrului Naţional din Bucureşti sub pseudonimul G. Milovan şi care mi-a fost respinsă de Bengescu Dabija cu referatul laconic: «este o ciumă bubonică, un pericol social».

Prin urmare, din capul locului am scris anapoda, alături de clişeu.

În caietele în care sunt conceptele «Omului cu Mârţoaga», pe contra pagină este schiţată o altă piesă de teatru.

Eroul a luat din viaţă, ca şi Chirică, şi, dacă nu mă înşel, e chiar domnul Tudor Arghezi.

E vorba de un temut polemist care se pierde în articole mărunte şi căruia nevasta îi pune chestia de încredere. Ori produce o operă de artă ca lumea, ori îl lasă!

Voi termina această bazaconie, de dragul domnului Arghezi.

Țin să-l văd și în ipostaza de muză. Poate că până atunci marele maestru își va intra complet în piele și va încheia cu mine o pace rușinoasă.

Iar când va fi să pornesc în turneu cu noua lucrare, am să îl iau și pe domnul Arghezi cu mine și am să-l scot în fiecare seară la rampă, înfătişându-l publicului ca pe un cotoi pocăit”.

*** Lelița argheziană, G. Ciprian, Cuvântul, februarie 1928

DS TW

leave a comment