Stephanie de Baden, tânăra înfiată de Napoleon Bonaparte, a fost bunica regelui Carol I al României. Viața ei a fost tulburată de apariția misteriosului Kaspar Hauser, un băiat crescut în sălbăticie, despre care s-a spus că este fiul ducesei

Stéphanie, Marea Ducesă de Baden, s-a născut pe 28 august 1789 la Versailles, exact la începutul Revoluției franceze, fiind fiica lui Claude de Beauharnais și a Claudinei Françoise Adrienne Gabrielle de Lézay-Marnézia.

După moartea mamei fetiței, tatăl ei s-a recăsătorit în 1799 cu Suzanne Fortin-Duplessis cu care a mai avut o fiică, pe Joséphine de Beauharnais. Pe 13 decembrie 1779 Alexandre, Viconte de Beauharnais, văr primar cu tatăl ei, s-a căsătorit cu Joséphine Tascher de la Pagerie. Bărbatul a fost fost condamnat la moarte și executat îm iulie 1794, iar soția sa, Josephine, a avut aventuri cu mai multe personalități influente din timpul Directoratulului francez, inclusiv cu Paul Jean François Nicolas Barras. Mai târziu acesta din urmă o va prezenta pe noua sa favorită lui Napoleon Bonaparte care se îndrăgostește de ea și o va cere de soție pe 9 martie 1796.

 

Generalul Napoléon era acum tatăl vitreg al copiilor lui Joséphine: Eugène de Beauharnais și Hortense de Beauharnais, veri de gradul al doilea cu Stephanie, iar după încoronarea lui ca împărat al Franței, pe 2 decembrie 1804, Stephanie devine membră a noii familii imperiale și primește un apartament în Palatul Tuileries. Noul statut îi permite tinerei să trăiască o viață luxoasă, dar, pentru că Napoleon își dorea o alianță cu Prințul-elector de Baden și nu avea un moștenitor legitim propriu, a adoptat-o pe Stephanie, numind-o “prințesă franceză”. Tânăra s-a căsătorit la Paris pe 8 aprilie 1806 cu Karl, nepotul Marelui Duce de Baden.

 

Cu ocazia mariajului, prințesa a primit de la tatăl ei adoptiv un superb set de bijuterii marca Nitot et Fils format dintr-un colier din aur și argint decorat cu șapte smaralde în formă de picătură încadrate în diamante.

Colierul era completat cu o pereche de cercei tip pandantiv, bijuterii tipice pentru epoca napoleoniană. Stéphanie a primit încă două paruri, una cu perle și una cu diamante, Napoléon plătind doar pentru bijuterii suma de 500.000 de franci, iar tânăra a avut o zestre formată de bunuri estimate la de 500.000 de franci și o sumă de 1.500.000 de franci cash.

Ultima proprietară a colierului și cerceilor Stephaniei a fost contesa Margharita Tagliavia, care a lăsat prin testament superbele bijuterii Muzeului Victoria & Albert din Londra, unde pot fi admirate și astăzi.

Ajunsă la Karlsruhe, reședința soțului său, împreună cu trei prietene apropiate, Annette de Mackau, Éléonore de Bourjolly și Adèle Gruau, Stéphanie a fost primită cu ostilitate de curtea ducală și, în special, de soacra sa, margravina Amélie.

Pe 11 iunie 1811, Karl Ludwig Friedrich i-a succedat bunicului său la tronul ducatului de Baden. La început, mariajul cu Stephanie nu a fost fericit, dar cei doi au avut cinci copii: prințesa Luise Amelie Stephanie, născută la cinci ani după nunta părinților, prințesa Josephine Friederike Luise, căsătorită cu Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen (cei doi vor deveni părinții lui Carol I, primul rege al României), prințul Alexander de Baden, care a trăit doar câteva zile, prințesa Marie Amelie Elisabeth Karoline de Baden, și încă un fiu născut pe 29 septembrie 1812, care a decedat oficial pe 16 octombrie 1812 și despre care s-a spus că ar fi enigmaticul personaj Kaspar Hauser care a apărut în 1828 la Nurenberg.

 

Tânăra a rămas văduvă la doar 29 de ani, după ce soțul ei a murit prematur, la vârsta de 32 de ani, ocupându-se apoi cu devotament de creșterea și educația celor trei fiice supraviețuitoare ale sale.

Pe data de 26 mai 1828, între orele 4 și 5 după-amiaza, pe străzile din Nürnberg a apărut un adolescent îmbrăcat în haine țărănești, care avea o postură ciudată, asemănătoare cu aceea a unui bețiv, și care părea să nu fie capabil să stea drept sau să își folosească picioarele. Asupra lui s-a găsit o scrisoare destinată căpitanului von Wessenig, iar autorul anonim al epistolei spunea că băiatul îi fusese dat în grijă când era bebeluș, în 1812, și că el îl învățase să citească și să scrie, dar nu îl lăsase niciodată „să facă un singur pas în afara casei”. Scrisoarea menționa că băiatului i-ar plăcea să fie ofițer de cavalerie, „cum a fost și tatăl lui” și îl îndemna pe căpitan să îl adopte sau să îl spânzure.

 

 

Adolescentul avea asupra lui încă o scrisoare despre care s-a presupus că ar fi de la mama lui către îngrijitorul precedent. Aceasta arăta că numele lui era Kaspar, că se născuse pe 30 aprilie 1812 și că tatăl lui, un ofițer de cavalerie din regimentul 6, era mort. S-a descoperit însă că această epistolă fusese de fapt scrisă de aceeași mână ca și cea precedentă și s-a presupus că tânărul Kaspar ar fi fost autorul ambelor scrisori.

Un cizmar pe nume Weichmann l-a dus pe băiat la casa căpitanului von Wessenig, unde tânărul a repetat în continuu cuvintele „Vreau să fiu cavalerist, cum a fost și tatăl meu” și „Calul! Calul!”. A fost dus apoi la o secție de poliție, unde a scris un nume: Kaspar Hauser. Băiatul știa ce sunt banii, putea să spună unele rugăciuni și să citească la nivel elementar, dar a răspuns la puține întrebări, iar vocabularul lui părea a fi destul de limitat. Din cauză că nu a putut să ofere nicio dovadă a identității sale, a fost închis ca vagabond timp de două luni în Turnul Lugisland din Castelul Nürnberg, fiind dat în grija unui gardian numit Andreas Hittel. Pe parcursul perioadei cât a stat în închisoare a refuzat orice

mâncare, acceptând doar pâine și apă. La început s-a crezut că băiatul fusese crescut în pădure, într-o stare de semi-sălbăticie, dar stând de vorbă cu primarul din oraș, Hauser a relatat o altă versiune a trecutului său. Conform povestirii lui, își petrecuse toată viața, de când își putea aduce aminte, complet singur, într-o celulă de aproximativ 2 metri lungime, un metru lățime și un metru și jumătate înălțime, unde avea doar un pat de paie pe care dormea, doi cai și un câine de jucărie sculptați din lemn.

Băiatul a pretins că găsea pâine cu secară și apă lângă patul lui în fiecare dimineață și că uneori apa avea un gust amar și, dacă o bea, avea un somn mai adânc ca de obicei. Cu aceste ocazii, după ce se trezea, paiele erau schimbate, iar unghiile și părul îi erau tăiate. Conform mărturiei lui, primul contact uman din viață îl avusese nu cu mult timp înainte de eliberare, când a fost vizitat de un om misterios, care avea mare grijă să nu își arate fața. Acest bărbat, spunea Hauser, l-a învățat să-și scrie numele, să stea în picioare și să meargă, apoi l-a adus la Nürnberg.

 

 

Auzind povestea, Marea Ducesă Stéphanie a început să creadă că, în noaptea în care a fost anunțată că fiul ei născut în 1812 a murit subit, contesa de Hochberg, mătușa soțului ei, l-ar fi răpit de fapt pe bebeluș și l-a înlocuit cu copilul mort al unuia dintre servitorii ei. Mai târziu, în timp ce Kaspar se afla la Ansbach, ea va merge în oraș în secret să-l vadă și se va întoarce la palatul ducal convinsă că băiatul este într-adevăr fiul ei.

Orașul Nürnberg l-a adoptat formal pe Hauser, fiind donați bani pentru întreținerea și educarea lui și i-a fost încredințat profesorului Friedrich Daumer, care a descoperit talentul lui deosebit pentru desen. În ziua de 17 octombrie 1829, Hauser nu a venit la masa de prânz, fiind găsit în pivnița casei profesorului Daumer, cu o rană sângerândă la frunte. Băiatul a povestit că, în timp ce stătea singur pe terasă, a fost atacat și rănit de un om acoperit cu glugă, care l-a și amenințat cu cuvintele: „Tu trebuie să mori înainte de a încerca să părăsești orașul Nürnberg.”

 

Hauser a spus că după voce l-a recunoscut pe omul care îl adusese în oraș, iar acest presupus atac asupra lui a alimentat zvonurile referitoare la posibila lui descendență din Casa de Baden. Pe 3 aprilie 1830, din camera lui Kaspar s-a auzit o împușcătură și a fost apoi găsit cu o rană în partea dreaptă a capului. Adolescentul și-a revenit rapid și a susținut că se urcase pe un scaun să ia niște cărți, scaunul a căzut și, în timp ce încerca să se prindă de ceva, a dărâmat accidental pistolul care era atârnat pe perete, cauzând astfel declanșarea împușcăturii. Incidentul a determinat autoritățile municipale să ia o nouă decizie în cazul lui Hauser. în mai 1830 fiind transferat în casa baronului Tucher von Simmelsdorf.

 

La sfârșitul anului 1831, un nobil britanic, lordul Stanhope, s-a interesat de tânărul Hauser și a obținut custodia lui, l-a dus în două vizite în Ungaria, sperând să stimuleze memoria tânărului, pentru că acesta părea să își reamintească unele cuvinte în limba maghiară și spusese o dată că mama lui era contesa Maytheny, dar Kaspar nu a reușit să recunoască nicio clădire din Ungaria. În decembrie 1831, englezul l-a dus pe Hauser la Ansbach, lăsându-l în grija unui director de școală numit Johann Georg Meyer, iar în ianuarie 1832 Stanhope l-a părăsit definitiv, continuând totuși să plătească cheltuielile de trai ale băiatului, dar nu și-a ținut niciodată promisiunea să-l ducă în Anglia.

 

Directorul de școală Meyer era un om strict și nu s-a înțeles deloc bine cu tânărul. La sfârșitul anului 1832, Hauser a fost angajat drept copist într-un birou local, dar era foarte nemulțumit de situația lui. Pe 9 decembrie 1833 a avut o ceartă serioasă cu profesorul Meyer și cinci zile mai târziu, pe 14 decembrie, a venit acasă cu o rană adâncă în zona pieptului. Conform spuselor sale, fusese ademenit în Ansbach Court Garden, unde un necunoscut l-a înjunghiat în timp ce îi dădea o geantă. Când polițistii au cercetat zona, au găsit o poșetă de culoare violet în care se afla un bilețel scris un creionul: “Hauser îți va putea spune cu exactitate cum arăt și de unde sunt. Pentru a-l ajuta, vreau să-ți spun eu însumi de unde vin. Vin din…, de la frontiera bavareză… Îți voi spune care sunt inițialele mele: ML Ö”.

Kaspar Hauser a murit din cauza infecției provocate de rană pe 17 decembrie 1833, iar polițiștii din oraș au suspectat că băiatul s-a înjunghiat singur și apoi a inventat povestea despre atac. Mulți contemporani au fost de părere că s-a rănit în încercarea de a reînvia interesul pentru povestea lui și de a-l convinge pe Stanhope să-și îndeplinească promisiunea de a-l duce în Anglia, dar că s-a înjunghiat mai profund decât planificase.

 

 

Băiatul a fost înmormântat în cimitirul orașului, iar pe piatra sa de mormânt scrie în limba latină, “Aici se află Kaspar Hauser, enigma vremii sale. Nașterea sa a fost necunoscută, moartea sa a fost misterioasă. 1833″.  După moartea tânărului, Stephanie de Baden și-a petrecut restul vieții cu sentimentul că și-a pierdut fiul pentru a doua oară.

Marea Ducesă de Baden a murit pe 29 ianuarie 1860 la Nisa, în Franța, supraviețuindu-i soțului ei timp de 41 de ani și a fost înmormântată în mausoleul ducal din Pforzheim.

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *