Sufletul străzilor pariziene. Edith Piaf: Non, je ne regrette rien

Édith Piaf s-a născut pe 19 decembrie 1915 la Paris, chiar pe stradă, numele său adevărat fiind Édith Giovanna Gassion. Fiică a unei cântărețe, Line Marsa, care era de origine italo-algeriană, și a acrobatului de circ Louis Gassion, fetița a fost crescută de bunica ei, matroană a unui bordel din Bernay, o localitate din Normandia, și mai târziu, proprietară a unui bordel din cartierul Belleville de la periferia Parisului.

După sfârșitul Primului Război Mondial, tatăl fetei a fost angajat de un circ ambulant și a luat-o cu el pe Édith, locuința lor fiind o rulotă. Pentru a-l ajuta, Édith a început să cânte în mici spectacole ad-hoc, câștigând astfel câțiva bani.

 

La 17 ani, adolescenta a rămas însărcinată în urma unei legături cu un anume Louis Dupont și a adus pe lume o fetiță, Marcelle, care a murit de meningită în 1935, a fost apoi părăsită de iubitul ei și a început să frecventeze lumea vagabonzilor, a proxeneților, a traficanților de droguri și a prostituatelor. Pentru a-și asigura existența, a continuat să cânte pe străzile Parisului, dar traiul ei era mizerabil.

Într-o seară a anului 1935, tânăra l-a cunoscut pe Louis Leplée, proprietarul cabaretului “Le Gerny’s” de pe Champs-Élysées, care a invitat-o să cânte în localul său câteva melodii, iar aici viitoarea artistă a avut un success neașteptat. Actorul Maurice Chevalier, aflat în plină glorie, și Jacques Canetti, impresar la radio, au remarcat-o pe micuța cântăreață, Canetti i-a oferit o emisiune la radio și, la sfârșitul anului 1935, i-a înregistrat un disc cu melodia “La foule”.

Édith a început apoi o legătură amoroasă cu Paul Meurisse, un actor de cinema debutant, pe care l-a părăsit pentru compozitorul Michel Emer, care a compus pentru ea melodiile “L’accordéoniste” și “Le disque usé”. În timpul ocupației germane a avut contacte cu Mișcarea de Rezistență și a devenit răsfățata publicului cu melodiile “Le vagabond”, “Le chasseur de l’Hôtel”, “Les histoires de coeur”.

În 1944, Edith s-a îndrăgostit de un tânăr cântăreț debutant, Yves Montand, cu care a început să apară în concerte și pe care l-a promovat intens, iar doi ani mai târziu a scris textul celebrei melodii “Je vois la vie en rose”, care va face încojurul lumii.

La sfârșitul anului 1947, Édith a călătorit pentru prima dată la New York, unde a cunoscut-o pe actrița Marlene Dietrich și pe boxeurul Marcel Cerdan, care i-a devenit iubit, dar după doar doi ani, pe 27 octombrie 1949, bărbatul a murit într-un accident de avion, iar artista a fost afectată de o depresie profundă.

A revenit pentru o vreme în Franța, dar în 1950 a decis să se întoarcă la New York pentru a susține mai multe concerte împreună cu actorul și cântărețul Eddie Constantine, noul său amant, și cu secretarul ei particular, Charles Aznavour.

Curând Édith a devenit dependentă de somnifere și stupefiante. Pe 29 iulie 1952 s-a căsătorit cu textierul Jacques Pills, iar un an mai târziu, în 1953, a urmat o cură de dezintoxicare. După despărțirea de Jacques Pills, noul ei iubit a fost cântărețul de origine greacă Georges Moustaki. În 1958 Edith a suferit un grav accident de automobil, în urma căruia a rămas cu dureri cumplite, care au făcut-o din nou dependentă de analgezice. La începutul anului 1959, în timpul unui concert la New York, s-a prăbușit epuizată pe scenă, apoi a urmat o serie de internări succesive în diverse clinici medicale.

După ce și-a revenit, artista s-a îndrăgostit din nou, de data aceasta de un anume Theophanis Lamboukas, zis Théo Sarapo, un bărbat mult mai tânăr ca ea, cu care s-a căsătorit pe 9 octombrie 1962, dar mariajul s-a dovedit a fi un eșec. Bolnavă, epuizată, mai tot timpul drogată cu analgezice puternice, Édith se afla la finalul carierei și al vieții. După o perioadă petrecută în apropiere de Grasse, pe Coasta de Azur, marea cântăreață a murit pe 10 octombrie 1963, la vârsta de 47 de ani. Timp de două zile o mulțime uriașă de admiratori s-a perindat la catafalcul ei, pentru a o omagia pe cea care a fost numită “petite fille des rues”. Artista a fost înmormântată în cimitirul “Pére Lachaise” din Paris.

În 1963, data la care a murit Edith Piaf, Sarapo, care era un banal frizer, s-a pomenit moştenitorul nu doar al unei imagini legendare, ci şi al unor datorii fără sfârşit. S-a vorbit mult despre nebuniile Edithei: excese în dragoste, excese în prietenie, excese în generozitate, își risipise banii, viaţa, sănătatea, totul era o pasiune de-o zi sau de-o clipă. În Suedia, în timpul unui turneu, i-a venit poftă de Camembert, de friptură şi de vin roşu, a închiriat un avion special pentru ea şi pentru cei ce o acompaniau, și a plecat la Paris să ia prânzul.

La moartea sa, avea în bancă doar 5 milioane de franci, casa de discuri a încetat să-i mai plătească procentele cuvenite, iar lui Sarapo nu i-au mai rămas decât drepturile de autor pentru cântecele și textele lui Edith („La vie en rose”, „Hommage à l’amour”) și drepturile de interpretare. Fiscul a emis o hotărâre de impozitare în sumă de 30 milioane de franci și timp de cinci ani Sarapo a trebuit să tot caute soluții pentru a acoperi datoriile.

Foarte interesantă este povestea ultimului cântec al Edithei reprodusă de presa franceză:

“7 aprilie 1963. Piaf își trăiește ultimele zile. Nu mai e decât un fel de fluture de noapte, negru ca și eterna ei rochie neagră. Oare mai deosebea ziua de noapte? Trăia doar în întuneric, la ea acasă, pe bulevardul Lannes, cu obloanele trase.

Se fofilează de-a lungul camerelor sale vagon: dormitorul, salonul şi camera de lucru. Ca şi ea, cei care o înconjoară nu cunosc decât noaptea.

În mod obişnuit — nici o mişcare înainte de amiază, oarecare murmur după aceea, câteva glasuri agitându-se către 8 seara şi apoteoza la ora 6 dimineaţa, în jurul mesei din bucătărie.

Însă azi, 7 aprilie 1963, Piaf s-a sculat, cu toate că nu-i decât ora 10 dimineaţa. Azi va fi o zi mare, a luat nişte hotărâri. De la 18 martie, data ultimei apariţii pe scena Operei din Lille, Edith n-a mai cântat în public. La ordinul strict al doctorilor, a anulat un turneu în Germania. Suferă. Ultimul cântec ce i s-a creat, „Omul din Berlin”, e dedicat oarecum Germaniei, acestei Germanii unde ea nu s-a dus și îl va încerca în dimineaţa asta. L-a rugat pe soţul ei să-i cheme doi muzicanţi la telefon, pe Francis Lai și Noel Commaert.

„O să meargă” a spus Edith, apoi, adresându-se pianistului: „Tu nu te ambala prea tare”. În camera de lucru atât de sobră, cu ferestrele închise, notele pianului Berstein încep să se reverse. Magnetofonul se-nvârte, imprimând ultimele note, ultimele cuvinte. „Doctorii sunt nişte măgari”, zice Piaf. „Aş fi putut face foarte bine turneul în Germania”. Cât se simţea de bine! Ce în formă era! Cum îi mergea de bine vocea! Vocea era pentru Edith termometrul sănătăţii. Mincinos termometru, după numai câteva zile, Piaf a terminat de cântat pentru totdeauna. Iar înregistrarea din acea dimineaţă nu va rămâne decât acest lucru preţios, mai preţios ca toate celelalte: testamentul vocal al celei mai uimitoare cântăreţe pe care a cunoscut-o music-hall-ul.

Sarapo a păstrat cu sfinţenie ultima înregistrare a soţiei lui. „Nu-i decât un document, o ultimă mărturie”, rosteşte el ca un fel de scuză, pentru că discul nu l-a editat decât la cinci ani după moartea Edithei. Tehnic, e adevărat: „Omul din Berlin” e doar o lucrare de amator. Piaf nu l-a cântat decât o dată, iar atunci doar cu doi muzicieni. Însă ce importanţă are! Povestea de dragoste dintre Piaf şi francezi n-a depins niciodată de impuritatea unui disc”.