Superba prințesă Marie-José a Piemontului, regină a Italiei pentru mai puțin de o lună. A fost președintă a Crucii Roșii și a simpatizat cu partizanii în timpul regimului fascist

Prințesa Marie-José s-a născut la Ostende pe 4 august 1906, fiind cel mai mic copil al regelui Albert I al Belgiei și al soției sale, ducesa Elisabeta din Bavaria. În timpul Primului Război Mondial, micuța a fost evacuată în Anglia, unde a devenit elevă a liceului romano-catolic Brentwood Ursuline Convent din Essex și apoi a urmat Colegiul Santissima Annunziata din Florența, Italia, unde l-a întâlnit pentru prima dată pe viitorul ei soț, Umberto al II-lea. În 1924, Marie-José a participat la primul săi bal la curtea belgiană și cu această ocazie i s-a oferit o diademă de perle și diamante care fusese deținută inițial de Stéphanie de Beauharnais, bunica maternă a regelui Carol I al României și străbunica paternă a regelui Ferdinand.

 

Șase ani mai târziu, pe 8 ianuarie 1930, Marie-José s-a căsătorit cu prințul moștenitor Umberto al Italiei la Palatul Quirinal din Roma și a devenit astfel prințesă a Piemontului. Printre cadourile de nuntă s-a numărat un set de bijuterii cu turcoaze și diamante pe care l-a purtat la recepția de dinaintea nunții.
Cuplul a avut patru copii: Maria Pia de Savoia, care s-a căsătorit cu prințul Alexandru al Iugoslaviei, Vittorio Emanuele, Maria Gabriella de Savoia și Maria Beatrice de Savoia, dar mariajul său cu Umberto nu a fost niciodată fericit.


În octombrie 1939, frumoasa prințesă a fost numită președintă a Crucii Roșii în Italia, prințesa Margherita și ducesa Anne de Aosta fiind prezente la ceremonia prin care Marie-José a fost instalată în funcție. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ea a fost unul dintre puținele canale diplomatice dintre tabăra germano – italiană și celelalte țări europene implicate în război, pentru că era sora lui Leopold al III-lea al Belgiei și, în același timp, fiind soția moștenitorului tronului, era apropiată de unii miniștri ai cabinetului lui Benito Mussolini. Un diplomat britanic aflat la Roma în acea perioadă a consemnat chiar că prințesa din Piemont era singurul membru al Familiei Regale italiene cu o bună judecată politică.

 

Amanta lui Benito Mussolini, Claretta Petacci, susținea în jurnalul ei că în 1937 prințesa ar fi încercat să-l seducă pe dictator în timp ce se afla într-o stațiune de vacanță de lângă Roma, dar nu a reușit. Cu toate acestea, fiul lui Mussolini, Romano, a spus că prințesa și dictatorul italian au avut cel puțin o relație sexuală. Niciuna dintre aceste versiuni nu se bazează însă pe dovezi certe. În 1943, prințesa moștenitoare s-a implicat în negocieri pentru a aranja un tratat de pace separat între Italia și Statele Unite, susținătorul ei de la Vatican fiind Monseniorul Giovanni Battista Montini, diplomatul care a devenit ulterior Papa Paul al VI-lea, dar discuțiile au eșuat. În schimb, a participat la o discuție cu Adolf Hitler prin care îi cerea acestuia milă față de poporul belgian.
Încercările ei diplomatice nu au fost făcute cu consimțământul regui și se pare că nici Umberto nu a fost implicat direct în discuții. După eșecul acțiunii ei de negociere, prințesa a fost trimisă împreună cu copiii la Sarre, în Valea Aosta, fiind practic izolată de viața politică a Casei Regale.


Prințesa a simpatizat cu partizanii și mai târziu, în timp ce era refugiată în Elveția, a făcut contrabandă cu arme, bani și alimente, fiind chiar nominalizată pentru numirea în funcția de șef al unei brigăzi partizane, dar a refuzat.
Pe 9 mai 1946, socrul ei, regele Victor Emmanuel al III-lea, în vârstă de 77 de ani, s-a retras din guvern în favoarea lui Umberto și a părăsit Italia plecând în  Egipt. În aceeași zi, la vârsta de 41 de ani, Umberto de Savoia a devenit rege al Italiei sub numele de Umberto al II-lea, purtând titlul de locotenent general și, împreună cu regina Marie-José, a vizitat Italia sfâșiată de război, iar oamenii au fost foarte impresionați de gestul lor. Umberto și Marie-José au fost admirați pentru performanța lor din ultimii doi ani ai războiului și probabil că dacă Victor Emmanuel ar fi abdicat mai devreme, popularitatea tinerilor ar fi putut salva monarhia. Dar la 23 de zile de la ascensiunea lor pe tron, pe 2 iunie 1946, italienii s-au pronunțat în procent de 54% în favoarea republicii în cadrul unui referendum. Pe 13 iunie, regele Umberto al II-lea și regina Marie-José au părăsit tronul fără să abdice și au plecat în exil părăsind Italia pentru totdeauna.

 

La început, familia s-a adunat pentru o scurtă perioadă pe Riviera portugheză, dar apoi ea și Umberto s-au despărțit. Prințesa și cei patru copii au plecat curând în Elveția, unde a trăit aproape tot restul vieții, în timp ce Umberto a rămas în Portugalia. Cu toate acestea, cuplul nu a divorțat niciodată. Constituția republicană a interzis tuturor membrilor bărbați ai Casei de Savoia, precum și fostelor regine să se întoarcă pe pământul italian. Frumoasa prințesă a călătorit mult, vizitând Egiptul, India, China, Polonia, Rusia, Orientul Mijlociu și locuind timp de cinci ani în Mexic, împreună cu fiica ei, Marie-Beatrice, și copiii acesteia.

 

Marie-José avea să moară într-o clinică din Geneva pe 27 ianuarie 2001, din cauza unui cancer pulmonar, la vârsta de 94 de ani, supraviețuind celor doi frați ai ei și unora dintre nepoate și nepoți. Înmormântarea reginei care a condus Italia doar o lună a avut loc la Mănăstirea Hautecombe, în Savoia, în sudul Franței, printre participanți aflându-se Albert al II-lea al Belgiei, Juan Carlos I al Spaniei și Farah Pahlavi, ultima împărăteasă a Iranului.

 

Galerie foto:

 

 

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *