Teodor Burada, cărturarul ieșean care a descoperit Cultura Cucuteni

Născut pe 3 octombrie 1839 la Iași, Teodor Burada a fost fiul lui Teodor R. Burada, mare vornic în Moldova, și a fost educat inițial acasă, primii dascăli fiindu-i cărturarii V.A. Urechia și Grigore Cobălcescu. Vornicul şi soţia sa au fost figuri luminoase, cunoșteau mai multe limbi străine, erau mari iubitori de muzică, au deschis şcoli la Iaşi şi nu doar pentru tineretul din protipendadă, ci şi şcoli elementare pentru copiii din Sărărie şi pentru copiii ţiganilor robi. În casa lor s-au executat pentru prima dată în Moldova compoziţiile lui Mozart, Haydn, Beethoven, vornicul, decedat în 1866, fiind primul profesor de muzică (pian şi chitară) din Principate.

Tânărul Burada a studiat la Academia Mihăileană, apoi a plecat la Paris, unde a urmat Dreptul și Conservatorul, între anii 1861-1865.

Revenit în Moldova natală, a fost numit magistrat la Roman (1866), Iași (1867), Galați (1868) și Focșani. În 1877, Teodor Burada a devenit profesor la Conservatorul din Iași și a început să facă primele cercetări de istorie muzicală și folclor.

Lui i se datorează descoperirea (în 1884) unor fragmente de ceramică și a câtorva figurine de teracotă în apropierea satului Cucuteni, întâmplare care a dus la descoperirea culturii neolitice Cucuteni, unică în Europa.

“Dintr-o informație transmisă de către cunoscutul folclorist ieşean Th. Burada în revista Arhiva din laşi, din anul 1901, aflăm că celebra aşezare neolitică cu ceramică pictală de la Cucuteni a fost descoperită de către acesta în anul 1884. În acest an, Burada, ducându-se să cerceteze biserica din Cotnari, prinde de veste că, scoțându-se piatra de pe Cetățuia de la Cucuteni pentru construirea şoselei Tg. Frumos-Hârlău, s-au găsit numeroase resturi de vase, idoli de lut ars şi alte diferite obiecte.

T. Burada, indignat de cele constatate la fața locului, întrucât obiectele descoperite erau fie distruse, fie luate, a intervenit la autorităţile locale, cerând să înceteze distrugerea staţiunii şi, în acelaşi timp, să se efectueze săpături arheologice atât pe locul respectiv, cât şi în altele din apropiere.

Cetăţuia de la Cucuteni, după ce a fost semnalată de către Burada, a fost exploatată sumar în anii 1884 şi 1888 de N. Beldiceanu, Gr. Butureanu şi D. Diamondi din Iaşi, precum şi de către N. Bulculescu din Bucureşti.

Rezultatele acestor cercetări au fost făcute cunoscute după aceea destul de repede, atât în țară, prin publicarea unor articole de către N. Beldiceanu în 1885 și Gr. Butureanu în 1889, cât şi în străinătate, prin comunicarea lor în 1889 la Paris de către Gr. Butureanu, la Congresul international de antropologie şi ştiinţe preistorice şi de D. Diamandi, la Societatea de antropologie”.

Tot Burada, cercetând lăcaşurile zidite de Ştefan cel Mare, a descoperit în 1882 pisania de la biserica din Vaslui, ce fusese acoperită cu mortar şi cu chipul zugrăvit al unui sfânt. El însuşi descrie cu umor cum, “cogeamitea magistrat, s-a apucat cu un cui, un ciocan şi o perie de ţesălat caii să cerceteze peretele bisericii şi să înlăture zugrăveala mai nouă şi mortarul”, spre consternarea preotului, care îl socotea cu minţile zburătăcite.

“Noi, ieşenii care am trecut de 50 de ani, ne aducem foarte bine aminte de omuleţul acela scurt, gros, burtos, cu nasul cărnos şi barba căruntă care umbla pe uliţele laşului totdeauna pe jos, încet, legănat cum merge raţa şi, de obicei, cu mâinile la spate. Purta, invariabil, redingotă şi joben, aşa cum, tot atât de invariabil, se purta cunoscutul şi excelentul profesor de latină Xenofon Gheorghiu.
Omuleţul acela care apărea pe uliţele laşului numai în răstimpuri era Teodor T. Burada, fratele lui Ion Burada, preşedintele Curţii de Apel şi profesor de drept roman la Universitatea ieşeană, cu care se asemăna la statură. Cunoscutul etnograf, folclorist, muzician, cercetător istoric, arheolog, profesor şi publicist, reapărea la Iaşi după lungi peregrinări pe diversele meleaguri străine unde putea găsi picior de român şi de unde aducea interesante, noi şi inedite date folclorice, etimologice, filologice şi muzicale privitoare la românii de peste hotare.

Ziarele ne aduceau vestea că iarăşi concetățeanul nostru, neobositul şi neastâmpăratul etnograf Teodor Burada a plecat la Muntele Athos, ori la Ierusalim, ori în Balcani, ori în Asia Mică. Şi tot din ziare aflam că Teodor Burada s-a întors la Iaşi venind de pe cine ştie ce meleag depărtat, unde se dusese pe urmele românismului.
Îl revedeai iarăşi pe uliţele Iaşului, cu acelaşi mers legănat, cu aceeaşi ţinută vestimentară cunoscută şi aceeaşi înfăţişare fizionomică distrată, concentrată lăuntric, absorbită de vreun motiv muzical auzit la românii din Dalmaţia ori la acei din Ucraina, sau de vreun bocet românesc colecţionat de dânsul în Istria ori în Pind.
Şi de câte ori se întorcea din peregrinările lui prin ţară sau dincolo de hotarele ei, pasionat cercetător al istoriei şi etnografiei românismului, Teodor Burada aducea bogată recoltă de date lingvistice, folclorice, statistice, muzicale, culturale şi de tot felul, privitoare la neamul românesc. În “Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie”, în “Arhiva” din Iaşi, în “Convorbiri Literare”, în “Arta Română”, în “Macedonia”, în ziare, în diversele publicaţiuni periodice, în anuare, în broşuri sau în volum, Teodor Burada îşi publica rezultatele cercetărilor şi descoperirilor sale privitoare la neamul românesc de pretutindeni.

Activitatea publicistică a lui Teodor Burada a fost, timp de 40 de ani, în această privinţă, din cele mai bogate. N-a rămas colţ de lume locuit de români care să nu fie vizitat, cercetat şi studiat de vrednicul apostol al neamului românesc care a fost Teodor Burada. Dintre românii din Vechiul Regat, el a fost singurul care s-a interesat de viaţa şi soarta fraţilor noştri trăitori sub diferite dominaţiuni străine, cel dintâi care a colindat toate ţinuturile locuite de români, de la Nistru până la Tisa, de la ţărmul adriatic până în Bithinia asiatică şi din Podolia până în gubernia Herson.
Teodor Burada este singurul român care a colecţionat la faţa locului documente de românism, urmărind vestigiile lui până la periferiile cuprinsului geografic până la care a ajuns expansiunea lui etnică. Pentru a învedera strădania acestui neobosit călător şi apostol al neamului, e destul să amintim numai o mică parte din studiile şi lucrările sale în care a consemnat preţioase date folclorice, filologice, istorice sau muzicale şi literare, culese de la românii de pretutindeni.
Teodor Burada a predat timp de un an (1860 – 1861) la Conservatorul de muzică din Iaşi, oferind gratuit lecţii de violină, apoi, între 1876 și 1901, a fost profesor de teorie şi solfegiu.

Tot din iniţiativa lui, în 1837 s-a înființat un cor de muzică vocală cu elevii claselor de canto, teorie şi solfegiu ai Conservatorului ieşan, între 1898 și 1900 a fost profesor de violină şi la Şcoala Normală de Institutoare din Iaşi și, văzând greutăţile financiare prin care trecea ţara, decis ca lecţiile să fie gratuite până în noiembrie 1903, când s-a retras, dându-şi demisia din învăţământ”, scria Teodor Râșcanu în martie 1940 despre neobositul cărturar.
Printre volumele pe care le-a publicat se numără “Bocetele populare la români” (1879), “Bocetele din Bucovina” (1879), “Bocete populare, Moldova-Dobrogea” (1879), “Datinile poporului român la înmormântări” (1882), “Datinile la nunți ale populului armânescu dintru Macedonia” (1889), “Obiceiuri, la nașterea copiilor poporului din Macedonia” (1892), “Pomul Crăciunului” (1898), “Datini la poporul român Colinda cu buhaiul” (1898), “Priveghiul la morți” (1901), “Conăcăria și iertăciunea la nunțile românilor din Basarabia” (1915), “Istoria teatrului în Moldova” (1915).

“Am apucat să-l cunosc, când era aproape octogenar. Se bucura la Iaşi de oarecare faimă şi era respectat de către cei care îl cunoşteau. Se ştia că avusese o viaţă bogată în întâmplări şi peripeţii. Dar poate nimeni nu-şi dădea seama, pe atunci, de reala valoare a acestui bătrân ieşean şi nu bănuia că, prin opera sa, va supravieţui în mai mare măsură decât multe celebrităţi ale vremii. Te impresiona vioiciunea privirii lui adânci şi scormonitoare, limpezimea ochilor care predominau pe chipul său plinuţ, cu trăsături regulate şi împodobit cu barbă şi mustăţi potrivite scurt. Era singurul lucru aspru în fiinţa sa plină de vitalitate şi însufleţire, de bonomie şi umor, chiar şi la bătrâneţe, când era adus din umeri şi se ajuta de baston. Nu avea nimic orgolios într-însul, cum nu avusese niciodată. Dimpotrivă, o prea mare modestie l-a caracterizat întotdeauna. Îţi vorbea cald şi prietenos când îl întrebai de lucrările sale. Îşi trăia mai departe preocupările şi redacta mereu, cu acea pasiune pentru adevăr şi viaţă care l-a îndemnat să cerceteze atâtea domenii, de la folclor şi etnografie la arheologie şi istorie, de la muzică la teatru”, scria Petru Comarnescu despre el.

Teodor Burada a încetat din viață pe 17 februarie 1923, la vârsta de 83 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași. Ziarul Viața românească consemna la dispariția lui:
“A trăit foarte mult, a muncit foarte mult şi a avut o activitate diversă. Ajunge să-ţi arunci ochii asupra bibliografiei operei lui de pe coperta ultimului volum de “Istoria Teatrului în Moldova” ca să-ţi dai samă de bogăţia activităţii lui. Dar din această trecere în revistă a operei sale îţi mai dai samă şi de altceva, de faptul că Teodor Burada a fost, mai înainte de toate, ba se poate spune că în toate, a fost un artist. Violonistul, profesorul de muzică, concertistul, tot ca artist a iubit poezia şi datinile populare, pe care le-a consemnat în multele şi foarte utilele sale volume şi tot pentru că era artist, din diversele chipuri de a munci pentru românism, el a ales îndeosebi pelerinajul la românii sămănaţi, pierduţi prin toate colţurile lumii. Îl interesa sufletul românesc exprimat mai ales în poezia şi muzica acelor români.
Cu Teodor Burada a dispărut un vechi ieşan, un caracteristic ieşan, unul care a asistat la ultima strălucire a târgului nostru şi apoi la continua lui degradare. El şi-a făcut datoria faţă cu oraşul său. “Istoria teatrului în Moldova”, pe care n-a avut vreme s-o isprăvească, este în bună parte istoria societăţii ieşene din veacul al XIX-lea”.