Tristul destin al familiei de medici Florica și Dumitru Bagdasar. Moartea Floricăi, surprinsă de ginerele ei, laureat al Premiului Nobel pentru literatură

Dumitru Bagdasar s-a născut pe 17 decembrie 1893, la Roșiești, în Vaslui, într-o familie armeană de țărani răzeși cu mulți copii, fiind cel mai mare dintre băieți. A fost un elev strălucit, deși făcea pe jos, în fiecare zi, câțiva kilometri până la cea mai apropiată școală. Copilul a urmat apoi cursurile Liceului “Gh. Roșca Codreanu” din Bârlad, iar în 1913 se înscrie la Facultatea de Medicină din București, pe care o frecventează cu mari greutăți materiale, fiind nevoit să-și câștige singur existența.
La sfârșitul anului III de facultate se angajează la Institutul Medico-Militar sperând să mai atenueze problemele financiare. Când începe Primul Război Mondial, este mobilizat și trimis pe front ca medic militar. Demobilizat în 1918, își continuă studiile medicale până în 1922, când obține titlul de doctor în medicină. Tânărul medic se orientează către Neurologie la clinica marelui neurolog Gheorghe Marinescu, apoi devine medic secundar la Spitalul Militar.
În 1927 își dă demisia din armată și se căsătorește cu Florica Ciumetti, medic și ea, pe care o cunoscuse în timpul facultății. Imediat după nuntă, în loc să plece în luna de miere, cei doi tineri medici cu resurse foarte modeste pleacă la o specializare în America, la Boston. Aici, în anii 1927-1929, Dumitru Bagdasar se specializează în neurochirurgie la clinica doctorului Harvey Cushing.
Întorși în țară în 1929, soții Dumitru și Florica Bagdasar au mari probleme din cauza autorităților. Sunt repartizați la țară și primele intervenții neurochirurgicale doctorul le face în condiții improvizate la Spitalul din Jimbolia, apoi la Spitalul de Boli Nervoase din Cernăuți.
În 1933, exasperat de șicanele oficialităților, tânărul medic își dă demisia de la Spitalul din Cernăuți și, împreună cu soția sa, Florica, se întoarce la București. Aici continuă să facă intervenții neurochirurgicale la Spitalul de Urgență, dar tot fără a primi niciun sprijin, aducându-și propria trusă cu instrumente chirurgicale și recrutând de fiecare dată personalul de care avea nevoie în sala de operație. Soția lui, Florica, l-a secondat în intervențiile pe care le facea și l-a sprijinit în permanență.
În 1935, profesorul obține înființarea unui mic serviciu de neurochirurgie, cu zece paturi și o singură sală operatorie, în Spitalul Central de Boli Nervoase și Mintale din București, nucleul viitoarei Clinici de Neurochirurgie a Facultății de Medicină. La clinica sa, se internau bolnavi din Ungaria, Bulgaria, Palestina și între 1931 – 1941 a efectuat 1800 de operații pe sistemul nervos. În același an se naște singura fiică a cuplului de medici, Alexandra.
Pe 6 martie 1945 doctorul Bagdasar a fost numit ministru al sănătății în guvernul Petru Groza, iar în scurta perioadă cât a fost ministru a creat 60 de circumscripții rurale noi, mai multe sanatorii, 100 de case de nașteri la țară, a început campanii împotriva tifosului exantematic, a febrei tifoide și a febrei recurente. Din păcate, medicul a murit pe 16 iulie 1946, la doar 52 de ani.
După două luni, soția lui, Florica, este numită ministru al Sănătății, poziție pe care o ocupă din septembrie 1946 până în august 1948. Tocmai se întorsese din străinătate, în perioada august-septembrie 1946 fiind singura femeie din delegația oficială a României la Conferința de Pace de la Paris, iar de la Paris a plecat în misiune oficială la Stockholm pentru a solicita ajutorul suedezilor pentru țara devastată de război. După întoarcerea în România, pe 26 septembrie 1946, a fost numită ministrul Sănătății.
Florica Bagdasar fusese definitivată ca medic primar de psihiatrie, specialitatea igienă mintală și asistență neuropsihiatrică și educațională a copilului. A tratat copii cu deficiențe mintale și tulburări de comportament într-un centru conceput de ea, după modele inspirate din Statele Unite.
blankPrima femeie care a deținut un portofoliu ministerial în România, medicul a avut de gestionat crize grave: rețelele sanitare erau decimate de război, țara se confrunta cu lipsuri, sărăcie, foamete cumplită, mai ales în Moldova, unde seceta și iarna grea făcuseră ravagii, apăruseră epidemiile de tifos exantematic în Moldova și de malarie în Dobrogea.
În august 1948, pe când se afla în inspecție în Dobrogea pentru a verifica stadiul campaniei antimalarie, Florica Bagdasar a fost eliberată din funcția de ministru al Sănătății fără vreo explicație. În 1951, colaboratoarea ei cea mai apropiată de la Centrul de Igienă Mintală, Florica Nicolescu, a fost arestată fără mandat, pentru ca, după doi ani de închisoare, să fie eliberată, fără sentință, fără proces, fără a afla care erau acuzațiile care i se aduseseră.blank
Campania împotriva Floricăi Bagdasar a culminat pe 18 ianuarie 1953, cu un articol în ziarul Scînteia intitulat „Pentru lichidarea deformărilor antiștiințifice în domeniul pedagogiei”. Imediat după apariția articolului, Centrul de Igienă Mintală a fost vizitat de o delegație oficială și Florica Bagdasar a fost „eliberată” și din funcția de director și nevoită să predea cheile Institutului. Șocul a fost atât de mare încât s-a îmbolnăvit grav, a fost internată multă vreme în spital, a avut nevoie de o operație la plămâni, după care însă, în mod miraculos, a început recuperarea.
Articolul din ziarul Scânteia a fost distribuit masiv în mediile științifice și profesionale. Florica Bagdasar era acuzată de „cosmopolitism”, de “ploconire slugarnică în fața putredei ideologii burgheze, de pervertirea psihiatriei infantile prin introducerea unor curente obscurantiste de tip Freud”.
Doamna Bagdasar a fost anchetată în repetate rânduri de Securitate, a rămas fără niciun venit, pentru că inclusiv pensia de urmaș rămasă de la soțul ei de la Academie i-a fost tăiată, în apartamentul în care locuia împreună cu fiica ei a fost nevoită să primească o altă familie cu doi copii. La sfârșitul anului 1956, valul de teroare stalinistă trecuse și au început demersuri de „reabilitare”. Floricăi Bagdasar i s-a propus să reintre în partid, dar aceasta a refuzat ferm.
blank
În 1957 fiica sa, Alexandra, absolventă eminentă de matematică, s-a căsătorit și a plecat în Statele Unite, unde a făcut o carieră universitară de excepție. Căsătorită inițial cu matematicianul Cassius Ionescu-Tulcea, fiica soților Bagdasar a divorțat și s-a recăsătorit cu scriitorul Saul Bellow, unul dintre cei mai cunoscuți prozatori evrei americani, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1976.
Florica Bagdasar moare în 1978 la București, iar moartea sa și atmosfera Bucureștiului comunist sunt descrise în romanului ginerelui său, “Iarna Decanului”, publicat în 1982. Proaspăt laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, Saul Bellow își însoțise soția, pe matematiciana Alexandra Bellow, în România socialistă, când Florica Bagdasar, grav bolnavă, era pe moarte la Spitalul Elias.
blank
În “The Dean’s December” scriitorul american surprinde corupția din sistemul sanitar, apucăturile potentaților comuniști, nivelul de trai al bucureștenilor, relatează cum se procura carne de pe piața neagră, dar mai ales surprinde frustrările fiicei venită să-și vadă mama muribundă și care nu este lăsată să intre în spitalul pentru supraviețuirea căruia chiar Florica Bagdasar luptase, surprinde energia acestei fiice de a fi primită de medici instruiţi şi susţinuţi de părinţii ei, aflați acum în poziţii înalte ale sistemului, dar care nu pot face nimic pentru o “trădătoare”, o fugară care a trecut graniţă fugind de comunism şi pe care nu îi înduplecă nici măcar recunoștiința pentru marele medic Florica Bagdasar, doctorița căzută de mult timp în dizgraţie.

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *