Regina Maria și-a presimțit sfârșitul. Și l-a voit aici, pe pământul acestei țări în care crezuse cu iluminare și înverșunare chiar în clipele când cei mai mulți îl socoteau pierdut.
Manifestarea acestei presimțiri s-a produs la 7 iulie 1938. În acea zi, Regina, care se afla în faimosul sanatoriu Weisser Hirsch din Dresda, sub supravegherea prof. dr. Stürmer și a celorlalți specialiști ai institutului, a avut prima viziune a deznodământului.
– Vreau să mă înapoiez in țară, a cerut ea.
Dorința a fost transmisă la București. Sfaturile medicilor erau însă potrivnice. Augusta bolnavă avea nevoie de odihnă și tratament special în vederea unei atât de sensibile întremări, încât aceasta să îngăduie o delicată intervenție chirurgicală asupra splinei.
Dar aripi a căror fâlfâire rece numai ea simțea purtau vestirile clipei supreme.
– Vreau să mor în țară, a repetat stăruitor, dârz, Regina.
În seara de 8 iulie, un Consiliu al miniștrilor la care participau și consilierii regali, domnii G. G. Mironescu, C. Argetoianu, gen. Balif, precum și medicii prof. dr. Hortolomeiu și dr. Mamulea, se întrunea în pripă și lua în cercetare cererea Augustei bolnave.
S-a hotărât un demers suprem. Dl. gen. Balif, pe care în memoriile ei Regina îl arată drept unul dintre cei mai ascultați sfătuitori de ceasuri grele, și savantul Hortolomeiu, specialist în maladiile de natura celei de care suferea suverana, au primit misiunea să-l încerce.
Regina, care a știut să vrea atât de mântuitor pentru țară în vremuri de cumplită restriște, a știut să vrea și pentru sine, cu ultima neînduplecare.
„MAJESTATEA SA A HOTĂRÂT SĂ SE ÎNAPOIEZE ÎN ȚARĂ”, suna comunicatul oficial care anunța întoarcerea Reginei Maria.
Augusta bolnavă văzuse acolo unde știința n-ajunge. Zădărnicia tuturor silințelor medicale îi apăruse limpede și categoric. Iar decizia ei fermă a fost să pornească spre locurile care numai ei i se arătaseră, de pe locurile scumpe ale țării ei.
Voința i-a fost împlinită de acel destin căruia i-a împotrivit adeseori în viață patetică rezistență. A fost o ultimă și tragică victorie. La un ceas după sosirea pe pământul cu pasiune râvnit al tării, semnele sfârșitului s-au arătat. La Cernăuți, o definitivă răbufnire a bolii, iar la Sinaia, deznodământul, așa cum îl voise ea, acasă, în mijlocul copiilor și crinilor sufletului ei.
*** Timpul, iulie 1938
Regina Maria s-a stins pe 18 iulie 1938, la ora 17.38. La căpătâiul Augustei Bolnave se găseau Majestatea Sa Regele, Alteţa Sa Regală Principesa Elisabeta şi Măria Sa Marele Voievod Mihai de Alba lulia. Erau prezenţi I. P. S.S. Patriarhul Miron al României, Preşedinte al Consiliului de Miniştri, Prof. dr. Stürmer, Prof. dr. Hortolomei, dr. Lascăr şi dr. Iliescu.
Din București și din numeroase orașe ale provinciei, oamenii îndurerați s-au îndreptat către Sinaia, spre a îngenunchia la catafalcul regal de la Castelul Peleș.
Una din ultimele dorințe ale suveranei a fost să i se depună pe catafalc flori roșii. Toți membrii guvernului, conform acestei ultime dorințe, au depus superbe jerbe de gladiole roșii.
Conform voinței exprimate de suverană în ultimele sale momente, zăbranicul de de doliu pe care l-a arborat țara nu a fost negru, ci violet închis.
Rămăşiţele pământeşti ale Reginei Maria au fost înmormântate la Curtea de Argeş, lângă cele ale regelui Carol I, ale Elisabetei şi ale regelui Ferdinand I. Astfel, „s-a închis“, scria Cezar Petrescuc „şi a patra lespede, peste al patrulea mormânt regal de la Curtea de Argeş“.
Conform dorinței testamentare, inima reginei a fost transportată pe 29 octombrie 1938 la reședința de la Balcic:
„La orele 10.30 au sosit cu maşinile, venind din gara Bazargic, A.S. Principele Nicolae, Arhiducesa Ileana, Principele Otto de Habsburg şi Principesa Elisabeta. La ora 11 şi-a făcut apariţia în radă distrugătorul „Regina Maria“, pe care se aflau M. S. Regele şi Marele Voevod Mihai. Distrugătorul „Regina Maria” era escortat de distrugătorul„Regele Ferdinand“.
Cele două vase au ancorat în larg şi cu o şalupă au sosit la ţărm M. S. Regele, Marele Voevod de Alba Iulia şi Ernest Urdăreanu, ministrul Palatului. În aceeaşi şalupă au mai luat loc domnii comandori Paul Zloteanu, Mihail Constantinescu și Vlădescu, din marina regală română, care purtau urna de aur în care se găsea inima Reginei Maria.
În bisericuţa Stella Maris s-a oficiat un serviciu religios de către P. S. S. episcopul Gherontie al Tomisului, protoereul Dobrescu din Bazargic și preotul Caraman din Balcic. În momentul în care urna a fost coborâtă în criptă, muzica a intonat stingerea, compania de onoare a tras trei salve, iar cele două distrugătoare au marcat acest moment solemn cu 21 de lovituri de tun.
Galerie foto (29 octombrie 1938)
Placa de marmură care acoperă cripta în care a fost depusă urna de aur cu inima Reginei poartă inscripţia: „Aci odihneşte inima Reginei Maria a României“.
Se cuvine să amintim că urna de aur hărăzită să păstreze inima Reginei Maria a fost dăruită de Asociaţia Femeilor Române în anul 1882, în momentul când marea defunctă păşea pentru prima dată pe pământul ţării româneşti, în calitate de moştenitoare a tronului.”
*** Curentul, noiembrie 1938
Inima a fost păstrată la Capela Stella Maris până în 1940, când România a pierdut Cadrilaterul. Atunci racla a fost dusă la Castelul Bran și așezată într-un „cavou“ săpat în stâncă, pe malul stâng al apei Turcul, fiind păstrată într-o casetă octogonală de argint de 850 g, care se afla în altă casetă de argint aurit de 8,1 kg, bătută în briliante, safire și diamante.
În iulie 1968, pentru că se constatase că se umblase la casetă, inima a fost conservată din nou și în 1970, împreună cu casetele și drapelele ce o acoperiseră, a fost predată tezaurului Muzeului Național de Istorie din București, unde a fost păstrată pentru următorii 45 de ani.
În septembrie 2015, inima Reginei Maria a fost depusă în Salonul de Aur de la Castelul Pelișor.
