Vasile Voiculescu, medicul poet, trimis în pușcărie de comuniști

Vasile Voiculescu s-a născut pe 27 noiembrie 1884 în comuna Pârscov din Buzău și a fost al şaselea din cei şapte copii ai băcanului Vasile Gostache Voicu şi ai soţiei lui, Sultana. „Mama poetului, aflăm din volumul “Pe urmele lui Voiculescu” al poetului Florentin Popescu, era un fel de enciclopedie, în mintea ei păstrându-se, nealterate, credinţe, doine, basme, eresuri. Scriitorul a considerat faptul de a se fi născut la ţară cel mai mare noroc din viaţa sa. A fost un copil fericit, adorat de mama lui, iubit de surori, socotit de toţi „o minune“. A crescut într-o grădină cu flori, a cărei amintire l-a urmărit toată viaţa, apoi a zburdat la apa Buzăului, cu copiii satului, vânând peşti cu ostia, trecând apa prin vad, păstrând tradiţiile sezoniere şi amintirea ţinutului. (…) A absolvit prima clasă primară in satul Pleşcoi, iar celelalte la Buzău, la pension. A urmat gimnaziul tot la Buzău, dar liceul la București, ca „lăzărist“. Din seria lui au făcut parte George Constantinescu (viitorul actor şi dramaturg G. Ciprian), Dumitru Dem. Demetrescu-Buzău (Urmuz) şi viitorul pictor „Cons“, Nicolae Constantinescu”.

În 1902, a urmat un an la Facultatea de Litere și Filosofie, dar un an mai târziu a decis să abandoneze Literele și a început Facultatea de Medicină, obținând doctoratul în 1910.

Pe 10 februarie 1910, tânărul s-a căsătorit cu Maria Mittescu, fiica maiorului Constantin Mittescu, care era studentă la medicină, apoi a devenit medic de țară undeva în județul Gorj, și, din 1915, la Buftea. În timpul Primului Război Mondial, a fost numit medic militar (șef de spital) la Bârlad, participând deseori la serile culturale organizate de Alexandru Vlahuță. Este perioada în care a debutat cu volumul “Poezii” și a colaborat cu revista Flacăra, la recomandarea lui Alexandru Macedonski.

În perioada interbelică, a devenit medic la București și, în paralel, a ținut la radio o serie de conferințe de medicină pentru țărani, cu o audiență fantastică la acea vreme.

În 1946, după moartea Mariei, soția pe care o iubea atât de mult și care i-a dăruit cinci copii, poetul a trecut printr-o criză profundă și a decis să se dedice doar literaturii. S-a apropiat apoi de organizația ”Rugul Aprins”, denumită și „Grupul de la Mănăstirea Antim”, care se formase în 1945.

Organizația fusese înregistrată în 1946 și a activat până în 1948, când a fost scoasă în afara legii, pentru că reprezenta un nucleu de intelectuali, profesori, studenți, călugări și teologi care își propuneau păstrarea valorilor ortodoxe și a credinței.

În anul 1950, Sandu Tudor (părintele Agaton), unul din liderii grupului, a fost arestat și condamnat la 5 ani de muncă silnică. Alte arestări au fost făcute începând cu 25 februarie 1958, un alt încarcerat fiind părintele Adrian Făgețeanu, care a fost acuzat de implicare în mișcarea legionară. După mai multe interogatorii prin tortură, acesta a fost obligat să declare că Sandu Tudor are un trecut legionar și, prin extensie, ”Rugul Aprins” a fost catalogată ca organizație „subversivă și contrarevoluționară”.

Ministrul de interne Alexandru Drăghici, folosindu-se de această mărturie, a susținut existența unei conspirații legionare în interiorul Bisericii Ortodoxe Române care trebuia eradicată imediat. Toți cei care participau la întâlnirile grupului “Rugul Aprins” au fost imediat urmăriți, cercetați și în cele din urmă acuzați de uneltire contra ordinii sociale și activitate contra clasei muncitoare și a mișcării revoluționare.

Revista Ramuri a publicat în 1984 o scrisoare adresată de poet fiicei sale, Sultana, aflată la Paris, pe care i-o trimisese cu o lună înainte de a fi arestat:

Scumpă Sultănica,

Mi-a obosit mâna scriind Martii şi am început să grifonez, dar am dat întâietate, căci trebuia să-i răspund la bunele şi îmbucurătoarele ei scrisori. Ce zici de faptul că a reluat pictura? Încurajaţi-o , mai ales Enrico (ginerele scriitorului).

Am zugrăvit alăturat Martii panorama familiei şi a cunoscuţilor la ora actuală. Ţie îţi voi împărtăşi alte noutăţi. Sonetelel ui Shakespeare au ajuns la al 88-lea. Mai va până la 154, cât cuprinde ediţia lui originală (am auzit că s-au mai găsit şi publicat încă vreo câteva în revistele englezeşti). Am citit undeva un fel de butadă a unui mare critic englez care spunea că „poate să se scufunde Anglia, nu e nici o pagubă, dacă rămân sonetele lui Shakespeare“. Ele au început să fie traduse şi în româneşte de un colectiv care se ocupă de traducerea întregii opere shakespeariene.

(…) Te sărut, îmbrăţişez pe scumpul meu prieten şi nepot Pascal (nepotul lui V. Voiculescu).

D(ile)

Poetul a fost arestat în noaptea de 4 spre 5 august 1958 şi condamnat la cinci ani de temniţă grea, fiind încarcerat câteva luni la Jilava, cât au durat cercetările, apoi la Aiud. V. Voiculescu a devenit deținut la vârsta de 74 de ani.

Bătrânul doctor s-a îmbolnăvit de cancer și tuberculoză în perioada în care se afla în închisoare și a fost grațiat pe data de 28 aprilie 1962, prin Decretul nr. 291 al Consiliului de Stat. La un an după eliberare, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, a murit în casa sa din București.

Amintiri despre bunicul meu

“…Parcă îl văd în camera care mirosea a cărţi vechi şi flori uscate, cu veşnicul ciot de creion, scriind ceva pe calendarul de bucătărie al bunicii (nu scria decât cu cioturi de creioane şi pe orice fel de hârtie). Care poate fi fericirea mai mare pentru o fetiţă de 5 ani care, în loc să asculte povestea lui Harap-Alb sau a Scufiţei Roşii, ascultă amintirile lui Voiculescu ? Amintiri raportate, bineînţeles, la vârsta ascultătorului.

Într-o primăvară timpurie, gerul a ucis vreo 200 de rândunele şi, chiar bătrîn fiind, parcă mai păstra tristeţea de-atunci… Copilul Dile (căci aşa îl strigau) a luat cu pioşenie şi dragoste fiecare rândunică, îngropând-o cu tot ritualul. La acea vârstă fragedă, îşi dăduse deja seama de ciclul vieţii şi al morţii.

Pe gorganii Buzăului era un neobosit căutător de comori. Nu era avid de ele, le căuta mai mult ca virtual arheolog. Era înnebunit de întâmplarea copilului care găsise „coiful de aur dacic”. Mai târziu, povestea că a continuat să rămână convins că va găsi, odată și odată, o comoară a Manciului”.

*** Daniela Defour, Revista Ramuri, 1984

Surse:

Romnia literară (1984)

Revista Ramuri (1984)

Galerie foto: