Veronica Micle, marea iubire a lui Eminescu

Veronica Micle s-a născut pe 22 aprilie 1850, la Năsăud, în Transilvania, și a fost al doilea copil al lui Ilie Câmpeanu, un cizmar care a murit înainte de nașterea fetiței, și al Anei, care era moașă. După moartea soțului, văduva s-a mutat împreună cu cei doi orfani la Târgu Neamț. Băiatul cel mare, Radu, a murit nu mult timp după aceea, iar Ana și fetița sa s-au stabilit definitiv la Iași, în 1853.

După absolvirea cursurilor primare, Veronica s-a înscris la Școala Centrală de fete pe care a încheiat-o în 1863, cu calificativul „eminent”. La examenul de absolvire, din comisie făceau parte, printre alții, Titu Maiorescu și Ștefan Micle, viitorul ei soț, atunci în vârstă de 43 de ani. Pe 7 august 1864, viitoarea poetă, care avea doar 14 ani, s-a căsătorit cu profesorul Micle la Biserica Bob din Cluj.

În anii 1864 – 1865, a participat, în calitate de martor, la procesul intentat lui Titu Maiorescu, pe atunci profesor de gramatică și pedagogie la Școala Centrală de fete și președinte al Comitetului de inspecțiune școlară, care era acuzat de „fapte scandaloase”. Maiorescu a fost achitat, dar depoziția ei ca martor al acuzării nu a fost uitată niciodată de criticul literar. În anul 1866, a venit pe lume prima fetiță a soților Micle, Valeria, căreia mama îi spunea „Greiere”, iar în 1868 s-a născut cea de-a doua fiică, Virginia Livia, alintată „Fluture”.

În acea perioadă, tânăra a participat la înființarea unei școli profesionale de fete, s-a implicat în coordonarea mai multor școli din Iași și a început să fie activă în viața literară. În primăvara anului 1872 a făcut o călătorie la Viena pentru un tratament medical, cunoscându-l pe Mihai Eminescu. Pe 1 septembrie 1874, poetul a fost numit director al Bibliotecii Centrale din Iași și a locuit în oraș până în octombrie 1877, timp în care a avut o relație apropiată cu Veronica. Soțul ei, Ștefan Micle, a fost îndepărtat în 1875 de la conducerea Universității, fiind numit director al Școlii de Arte și Meserii.

În 1877, în timpul Războiului de Independență, poeta a fost soră de caritate, a făcut parte din Comitetul central pentru ajutorul ostașilor români răniți și i-a susținut cu bani pe invalizi, pentru ca aceștia să se poată întoarce la casele lor. Doi ani mai târziu, pe 6 august 1879, Ștefan Micle a murit, iar văduva a început o luptă lungă pentru a obține o pensie de urmaș pentru ea și cele două fiice orfane de tată.

În această perioadă a reluat legătura cu Eminescu, cei doi au încercat să-și întemeieze o familie, dar nu și-au dus la capăt intențiile, posibil din cauza lui Titu Maiorescu, care îi purta o dușmănie veche, sau din cauza faptului că situația materială a poetului era precară și, dacă s-ar fi căsătorit cu el, Veronica și-ar fi pierdut pensia de urmaș de pe urma profesorului Micle, drepturi pe care le obținuse foarte greu, de-abia în 1883.

„Ne închipuim ce trebuie să fi fost femeia aceasta la 20 de ani, când au întâlnit-o ochii lui Eminescu pentru întâia oară, judecând după înfățișarea ei de pe la 38 de ani, când am cunoscut-o noi înșine și când încă chiar atunci era o femeie frumoasă. Ea locuia acum în București, într-o căsuță modestă pe lângă biserica catolică, așezată la colțul străzii Manea Brutaru cu strada Banului, unde, cu puține lucruri, își aranjase un mic interior curat, cochet și femeiesc în tot ce cuvântul acesta are mai gentil și mai specific.

De talie mijlocie, plină și rotundă la formele corpului, cu părul blond ruginiu cu reflexuri de aur vechi, amintind pe al Florei de Tizian, cu o carnație trandafirie ce părea că se revarsă palpitând de tinerețe și cu ochii mângâioși, ea seduce de la prima vedere. Dar ceea ce făcea ființa ei și mai atrăgătoare era natura-i fericită, pururea bine dispusă, pururea râzând cu o gură frumoasă și senzuală, cu ceva insinuant, sincer și familiar”, o descrie N. Petrașcu în volumul său, “Icoane de lumină”.

În 1886, Veronica se mutase la București cu fiica sa, Valeria, care era studentă la Conservator. În acea perioadă poeta a donat casa din Târgu Neamț, moștenită de la mama ei, Mănăstirii Văratec. Pe 3 august 1889, la 50 de zile după moartea lui Mihai Eminescu, doamna Micle, care avea doar 39 de ani, a murit la Văratec din cauza unei congestii cerebrale, posibil provocată de o otrăvire cu arsenic. Veronica a fost înmormântată lângă bisericuța Sf. Ioan, în curtea lăcașului de cult.

Prima ei fiică, Valeria, a urmat cursurile Conservatorului din Paris și a avut o carieră de mezzo-soprană, cochetând și cu literatura. Mai târziu s-a căsătorit cu avocatul Nicolae Gh. Nanu, apoi cu Dimitrie Mihai Popovici Sturdza. Valeria a murit în 1929. Fiica cea mică, Virginia, a intrat în învățământ și a devenit profesoară la Pașcani, dar și ea a avut încercări literare ca poetă și traducătoare. A fost căsătorită cu psihologul Eduard Gruber, autorul primelor cercetări de psihologia artei, și a încetat din viață pe 24 septembrie 1937, la vârsta de 70 de ani.

 

Puteți citi și:

Mihai Eminescu. Nașterea Poetului

Eminescu în Viena, amintirile academicianului Theodor Stefanelli

 

Sursa:

N. Petrașcu, Icoane de lumină, Editura Casa Școalelor, 1940