Marie Clothilde a Franței s-a născut pe 23 septembrie 1759 la Versailles, fiind fiica cea mare a lui Ludovic, Delfin al Franței, singurul fiu al regelui Ludovic al XV-lea, și al prințesei Maria Josepha de Saxonia, având rangul de Petite-Fille de France, iar la moartea bunicului, în mai 1774, fratele ei mai mare, Ludovic Auguste, a urcat pe tron ca Ludovic al XVI-lea al Franței.
Prințesa și sora ei mai mică, Élisabeta, au fost crescute de doamna de Marsan, guvernanta copiilor regali. Fetele aveau personalități foarte diferite. Pentru că era supraponderală, Clotilde a fost poreclită Gros-Madame în tinerețe, sora ei, Elisabeta, fiind descrisă ca “mândră, inflexibilă și pasională”. Fetele au primit educația obișnuită pentru prințesele regale, predându-li-se religia și morala, dar au luat și lecții de botanică, de istorie și geografie.
În timp ce despre Clothilde s-a spus că este o elevă docilă, “care s-a făcut iubită de toți cei care s-au apropiat de ea”, Élisabeta a refuzat mult timp să studieze, afirmând că există întotdeauna oameni la îndemână a căror datorie este să gândească pentru prințese și își trata slujitoarele cu obrăznicie. Datorită diferențelor dintre ele, doamna de Marsan a preferat-o pe Clothilde, iar acest lucru a făcut-o gelosă pe cea mică, creându-se o ruptură între surori. Relația lor s-a îmbunătățit când Elisabeta s-a îmbolnăvit și Clothilde a insistat să o îngrijească personal, în perioada convalescenței a învățat-o alfabetul și i-a trezit interesul pentru religie, ajungând fie bune prietene și confidente.
Clotilde a fost o catolică devotată și a dorit să urmeze exemplul mătușii ei, Madame Louise, alăturându-se Ordinului Carmelitelor, dar în februarie 1775 tânăra a fost logodită oficial de fratele ei, regele Ludovic al XVI-lea, cu Charles Emmanuel, prințul Piemontului, fiul cel mare al lui Victor Amadeus al III-lea al Sardiniei și al Mariei Antonia Ferdinanda a Spaniei și, deși prințesa nu voia să se căsătorească, a trebuit să se conformeze voinței suveranului.
Mariajul dintre Clotilde și Charles Emmanuel a făcut parte dintr-o serie mai largă de căsătorii dinastice franco-savoyarde care au avut loc într-un interval de opt ani.
Pe 12 iunie 1775, Clothilde a participat la încoronarea fratelui ei, la Reims, pe 8 august, ambasadorul Sardiniei, contele de Viry, i-a prezentat propunerea oficială de căsătorie de la Charles Emmanuel, iar pe 16 a fost anunțată logodna în fața curții regale. Peste încă cinci zile, pe 21 august 1775, Ludovic al XVI-lea l-a reprezentat prin procură pe prințul Piemontului și ceremonia de căsătorie a prințesei a fost oficiată de cardinalul de la Roche-Aymon la Versailles.
Clothilde a plecat de la curtea regală de la Paris pe 27 august fiind însoțită de un alt frate, contele de Provence. Momentul despărțirii de sora mai mică, Elizabeta, de care devenise aproape inseparabilă, a fost descris ca fiind dificil. La Lyon, prințesa a acordat o amnistie dezertorilor aflați în închisoarea orașului, iar acest lucru a făcut-o foarte populară. Ajunsă în cele din urmă la frontiera de la Pont-de-Beauvoisin pe 5 septembrie, s-a despărțit de anturajul francez, fiind preluată de contele de Clermont-Tonnerre, de noua curte italiană și de noua ei doamnă de onoare, Madame Theresa Balbi. După ce a trecut granița însoțită de noul cortegiu, prințesa i-a fost prezentată lui Charles Emmanuel.
Însoțită de fratele ei, contele de Provence, și de soțul pe care de-abia îl cunoscuse, a fost dusă în fața socrilor înainte de a-și face intrarea oficială la curtea regală pe 30 septembrie. Nunta oficială a avut loc la Torino și, cu această ocazie, au apărut niște bârfe răutăcioase care spuneau că lui Charles Emmanuel i s-au oferit două mirese în loc de una, o aluzie la kilogramele prințesei, iar socrul ei, regele Victor Amadeus, și-a arătat îngrijorarea că greutatea miresei i-ar putea afecta capacitatea de a avea copii.
Clotilde a avut o relație bună cu noua ei familie și a devenit populară în rândul oamenilor din oraș. Socrul ei a ajuns să o numească “înger al păcii” datorită capacității de mediere și negociere între membrii familiei care se certau frecvent. Prințesa s-a adaptat rapid și cu succes la regulile stricte ale curții, reguli pe care le impunea cu fermitate soacra ei, regina Maria Antonia, care era o catolică ferventă. A participat la toate activitățile de reprezentare în calitatea ei de prințesă moștenitoare și a demonstrat că va menține morala strictă la curte și în viitoarea ei funcție de regină, exact așa cum o făcea și actuala suverană.
Deși mariajul a fost aranjat din motive politice, Clothilde și Charles Emmanuel au fost devotați unul altuia, ambii erau foarte evlavioși și duceau o viață simplă, foarte diferită de fastul de la curtea franceză în care prințesa trăise în copilărie și adolescență. Ea cânta la chitară compozițiile soțului, studiau împreună texte religioase și se relaxau în reședințele de la țară. Exista încă o îngrijorare cu privire la faptul că, din cauza greutății sale prea mari, prințesa nu putea avea copii și în primii ani de căsătorie a fost supusă mai multor tratamente empirice pentru fertilitate și unei diete care a determinat-o să slăbească mult.
În 1779, a existat un semn de sarcină care s-a dovedit a fi fals, iar în 1783, după opt ani de încercări nereușite, Clothilde i-a cerut lui Charles Emanuel să pună capăt relațiilor sexuale și să trăiască în castitate ca frate și soră, cerere pe care el a acceptat-o fără discuții. Charles Emmanuel avea o fire slabă și se sprijinea pe personalitatea puternică a Clothildei care ajunsese să aibă o mare influență asupra lui, fiindu-i și consilier, și mediator în timpul conflictelor cu regele.
Revoluția franceză s-a dovedit a fi un dezastru pentru familia tinerei. Fratele cel mic, Contele d’Artois, a părăsit Franța în 1789 și a primit permisiunea de a veni în Sardinia, sub protecția socrului ei. Clotilde i-a adăpostit, de asemenea, pe prințul de Condé, pe Louise de Condé, pe ducele d’Enghien și pe mătușile ei, Madame Adélaïde și Madame Victoire. După plecarea fratelui și cumnatei, Clothilde a intrat în depresie și s-a gândit serios să devină călugăriță, dar a fost convinsă să nu facă acest lucru. În această perioadă, Torino a găzduit emigranții francezi din clasa nobiliară, astfel că micul regat a fost considerat inamic de guvernul de la Paris.
Fratele ei mai mare, regele Ludovic al XVI-lea, cumnata ei, regina Maria Antoaneta și sora ei mai mică, Madame Élisabeth, au fost toți executați în anii 1793-1794. Clothilde îl privea pe fostu suveran ca un martir, dar a fost și mai afectată când a aflat de execuția iubitei ei surori mai mici. Inițial, avusese speranța că Élisabeta nu va fi executată, pentru că fata avea o relevanță politică relativ mică și vestea execuției a fost, prin urmare, un șoc. Prințesa a leșinat la aflarea știrii, apoi a participat la o procesiune publică de penitență la Biserica Pere Filipini din Torino, unde a anunțat moartea surorii sale și a ordonat să se rostească rugăciuni pentru ea și după aceea a vorbit despre ea ca despre o sfântă. Clothilde și-a declarat intenția de a trăi pentru restul vieții în penitență și din acel an până la moarte a purtat doar rochii simple din lână albastră, și-a tuns părul și l-a acoperit cu un batic, și-a aruncat toate bijuteriile, cu excepția unui inel și a unei cruci și a încetat să mai meargă la teatru și la operă.
În 1796, după ce soțul ei a moștenit tronul, Clotilde a devenit regina Sardiniei. Noul suveran a fost descris ca fiind apatic, nesigur pe sine și incapabil să ia decizii, așa că soția sa a început să primească rapoarte de la miniștri și diplomați, să le citească, să le interpreteze și să-l sfătuiască cum să acționeze. Clothilde discuta cu demnitarii înainte de a-i face recomandări regelui și avea obiceiul de a aștepta momentele potrivite pentru a discuta cu el probleme de stat pentru a nu-i provoca prea mult stres, iar această metodă de conducere a provocat perturbări și întârzieri, făcând guvernarea total ineficientă.
Deși regina avea grijă să nu pară că e implicată în politică, marea ei influență era prea evidentă pentru a nu provoca critici. Regele și regina au fost acuzați că se ocupă prea mult de activitățile religioase, cauzând întârzieri în activitatea guvernamentală.
Pe 6 decembrie 1798, Prima Republică Franceză a declarat război Sardiniei. Charles Emmanuel a fost obligat să renunțe la tron și toate teritoriile de pe continent și să se retragă pe insula Sardinia, familia regală a primit ordin să părăsească Torino imediat după abdicare și, pentru că regele a avut un atac de panică, plecarea a fost organizată de Clothilde. Regina a abandonat bijuteriile Coroanei și și-a luat doar cele câteva bijuteriile personale care îi mai rămăseseră, acceptând o mica sumă de bani în compensație, dar numai după ce a fost asigurată de un preot că acest lucru e în conformitate cu principiile religioase. Familia a plecat din palatul regal în timpul nopții.
În timpul exilului, cuplul a călătorit în statele italiene și nu a întrerupt relațiile diplomatice în speranța de a fi reprimiți în Torino când va sosi momentul potrivit. Au călătorit din Parma, Bologna și Florența, apoi au ajuns la Cagliari în martie 1799, stabilindu-se în Palatul Regal din oraș, unde au oferit o recepție pentru nobilimea locală. Clothilde nu s-a simțit prea bine în timpul șederii în Sardinia, pentru că hainele de lână pe care insista să le poarte nu erau deloc potrivite pentru climata caldă a insulei.
În această perioadă regina exilată a fost purtător de cuvânt, consilier și prim-ministru al regelui Charles Emmanuel și, de fapt, s-a ocupat de guvernul aflat în exil, demonstrând atât abilități diplomatice și oferindu-i un sprijin constant soțului ei, care a refuzat să abdice din funcție, în ciuda cerințelor fraților săi de a face acest lucru.
În septembrie 1800, Charles Emmanuel și Clotilde au părăsit Sardinia plecând spre Florența, pentru că exista o speranță de a fi restabiliți ca monarhi la Torino, dar bătălia de la Marengo i-a făcut să fugă spre Roma, unde au rămas în perioada noiembrie 1800 – martie 1801. Aici au fost oaspeții bogatei familii Colonna, iar Clotilde a îngrijit-o pe mătușa soțului ei, prințesa Maria Felicita de Savoia, care era grav bolnavă, fiind în permanență însoțită de fidela ei doamnă de onoare, Madame Theresa Badia. În timpul unei consultații, regina a fost confundată de medic cu o servitoare și i-a îndeplinit ordinele acestuia fără să protesteze, fără să-i spună cine este cu adevărat sau să-i reproșeze ceva după ce acesta a aflat și și-a cerut scuze.
Cuplul a ajuns în cele din urmă la Napoli în mai 1801. Clotilde a murit un an mai târziu, pe 7 martie 1802, la vârsta de 42 de ani, iar Charles Emmanuel a fost atât de afectat de dispariția ei încât a abdicat pe 4 iunie 1802 în favoarea fratelui său mai mic, Victor Emmanuel. Regina Clotilde a fost înmormântată în Santa Caterina a Chiaia din Napoli, iar Papa Pius al VII-lea, care o cunoscuse personal, a declarat-o venerabilă pe 10 aprilie 1808, făcând primul pas către beatificarea ei.
