Viața la curtea împăratului Napoleon al III-lea, marele prieten al României

Napoleon al III-lea s-a născut pe 20 aprilie 1808 și a fost fiul lui Louis, fratele lui Napoleon Bonaparte, şi al Hortensei de Beauharnais, fiica din prima căsătorie a primei soții a lui Napoleon, Joséphine de Beauharnais.

După înfrângerea militară a lui Napoleon I, deportarea sa în 1815 și restaurarea monarhiei Bourbonilor în Franța, toți membrii dinastiei Bonaparte au fost forțați să plece în exil. Astfel Louis-Napoléon a ajuns în Elveția, unde a locuit cu mama sa la Castelul Arenenberg, apoi în Germania, unde a frecventat gimnaziul în Bavaria. Mai târziu s-a stabilit în Italia, împreună cu fratele său, şi s-a implicat în activitatea revoluţionară.

Pe 17 martie 1831, în timp ce părăsea Italia, fugind din cauza unei represiuni privind activitatea revoluționară, fratele lui Louis-Napoléon s-a îmbolăvit de rujeolă și a murit în brațele sale, la doar 26 de ani. Louis-Napoléon a mers apoi în Franța, unde a fost arestat și apoi trimis în Anglia.

În acest timp, Franța a devenit din nou monarhie. Conform legii de succesiune stabilită de Napoleon când era împărat, Coroana trecea fiului său. Cunoscut de bonapartiști ca Napoleon al II-lea, acesta trăia la Viena sub numele de Ducele de Reichstadt, dar nu a fost chemat la tron niciodată și avea să moară în 1832, la vârsta de 21 de ani, de tuberculoză. Următorul în linia succesorală era fratele mai mare a lui Napoleon, Joseph Bonaparte, urmat de Louis Bonaparte și de fiii lui. Pentru că Joseph nu avea moștenitori masculini și fratele mai mare a lui Louis-Napoléon a murit în 1831, Louis-Napoléon a devenit moștenitorul lui Bonaparte.

Tânărul s-a întors în Franța în octombrie 1836 și a încercat să inițieze la Strasbourg o lovitură de stat prin care să reinstaureze imperiul. A fost însă arestat și s-a întors în exil în Elveția. Când regele Franței, Ludovic-Filip, a cerut extrădarea sa, Elveția a refuzat. Totuşi, pentru a evita declanşarea unui conflict diplomatic, Louis-Napoléon a părăsit Elveția şi a plecat în America Centrală, apoi, între 1838 și 1839, a stat la Londra.

S-a întors în secret în Franța și a încercat o nouă lovitură de stat în august 1840, de această dată în Boulogne. În urma acestei tentative, a fost condamnat la închisoare pe viață. Pe 25 mai 1846 a evadat din fortăreață și s-a stabilit în Anglia unde a trăit până la revoluția din februarie 1848, când Ludovic-Filip a fost detronat și Franţa s-a proclamat republica.

Acum se putea întoarce ţara sa și a făcut acest lucru imediat. Pe 20 decembrie 1848 Napoleon a fost ales președinte al Republicii Franceze, iar prin lovitura de stat din 2 decembrie 1851 a primit titlul de “principe-președinte”. Exact la un an de la lovitura sa de stat și la 48 de ani de la încoronarea unchiului său, Napoleon al III-lea a fost numit împărat al francezilor.

Împăratul s-a căsătorit pe 30 ianuarie 1853 cu contesa spaniolă Eugenie de Montijo pe care o cunoscuse la un bal la Palatul Elysée pe 12 aprilie 1849. Frumusețea ei l-a atras pe Louis Napoleon, care a încercat s-o seducă, însă Eugénie i-a spus să aștepte căsătoria. “Cum să ajung până la tine?” a vrut Napoleon să știe. “Prin capelă” a fost răspunsul contesei.

Într-un discurs ținut pe 22 ianuarie 1853, Napoleon al III-lea a anunțat oficial logodna, spunând: “Prefer o femeie pe care o iubesc și o respect unei necunoscute, alianță ale cărei avantaje ar fi pălit în fața sacrificiilor”. S-au căsătorit pe 29 ianuarie 1853 printr-o ceremonie civilă la Palatul Tuileries și pe 30 ianuarie printr-o fastuoasă ceremonie religioasă la Notre-Dame.

Pierderea unei sarcini la trei luni, în 1853, a speriat-o pe împărăteasa Eugenie. După trei ani, pe 16 martie 1856, în urma unui travaliu care a durat două zile și care a pus în pericol viața mamei și a copilului, împărăteasa a dat naștere singurului ei copil, Prințul Napoléon Eugène Louis Jean Joseph Bonaparte.

După modelul regilor Franței și al unchiului său, Napoleon Bonaparte, Napoleon al III-lea și-a mutat reședința oficială la Palatul Tuileries, unde avea câteva apartamente în aripa de sud.

Dormitorul lui Napoleon al III-lea a fost decorat cu un talisman provenit de la Carol cel Mare, simbol al norocului pentru familia Bonaparte. În biroul său se afla un portret al lui Iulius Cezar realizat de Ingres și o hartă mare a Parisului pe care o folosea atunci când făcea planurile pentru reconstrucția Parisului cu prefectul departamentului Sena, baronul Georges-Eugène Haussmann.

Împărăteasa Eugenie ocupa o suită de camere chiar deasupra apartamentelor lui, iar acestea erau decorate în stilul lui Ludovic al XVI-lea, cu un salon roz, un salon verde și un salon albastru.

La începutul lunii mai, împăratul și curtea se mutau la Castelul de Saint-Cloud pentru a participa la activități în aer liber în superbul parc al domeniului. În lunile iunie și începutul lui iulie, Napoleon al III-lea avea reședința la Palatul Fontainebleau pentru plimbări în pădure sau cu barca pe lac. În iulie, toți mergeau la băi termale mai întâi la Plombières, apoi la Vichy.  Începând cu 1856, împăratul și împărăteasa petreceau fiecare septembrie la Biarritz în Vila Eugénie, într-un conac mare, cu vedere la mare. Ziua mergeau pe plajă sau în drumeții, iar seara dansau, cântau și jucau cărți, participau la spectacole de teatru sau petreceau cu invitații lor. În noiembrie, curtea se muta din nou la Castelul Compiègne pentru excursii în pădure, dans și jocuri de societate. Aici au avut deseori musafiri celebri precum Louis Pasteur, Gustave Flaubert, Eugène Delacroix și Giuseppe Verdi.

La sfârșitul anului, împăratul și curtea se întorceau la Palatul Tuileries și ofereau o serie de recepții grandioase, cu câte șase sute de invitați. Carnavalul de Revelion era așteptat de toată înalta societate și era un eveniment foarte elaborat, pregătit cu teme diferite în fiecare an, la care invitații trebuiau să poarte costume pe care cheltuiau adesea mici averi.

În timpul domniei, Napoleon al III-lea a început sau a finalizat restaurarea mai multor repere istorice importante, împreună cu arhitectul Eugène Viollet-le-Duc. A refăcut Catedrala Notre-Dame de Paris care fusese parțial distrusă și profanată în timpul Revoluției franceze. În 1855, a finalizat restaurarea vitraliilor de la Sainte-Chapelle, unul dintre vechile vestigii ale palatului regal din Île de la Cité care se întindea pe locul unde se află acum Palatul Justiției din Paris, iar în 1862 a declarat-o monument istoric național.

În 1853, împăratul a aprobat finanțarea pentru restaurarea orașului medieval Carcassonne, a castelului de Vincennes și a castelului de Pierrefonds. În 1862, a închis pușcăria de la Abația Mont-Saint-Michel unde, în timpul Revoluției Franceze fuseseră încarcerați mulți prizonieri celebri, astfel încât să poată fi restaurată și deschisă publicului.

După războiul din Crimeea și implicarea în unificarea Italiei, datorită lui Franța redevenise o mare putere europeană.

Cum Rusia fusese înfrântă și a fost nevoită să retrocedeze, în 1856, Principatului Moldovei trei județe din sudul Basarabiei, pierzând controlul gurilor Dunării, marile puteri europene s-au întrunit în Conferința de Pace de la Paris și au căutat o soluție pentru a preîntâmpina noi conflicte provocate de Rusia. Napoleon al III-lea a propus crearea unui stat-tampon, format din principatele Moldovei și Valahiei, dar soluția propusă de împărat a stârnit opoziția altor mari puteri, precum Austria sau Imperiul Otoman, de aceea a fost găsită o soluție de compromis: cele două principate urmau să alcătuiască un fel de uniune, cu legi și cu unele instituții comune, dar conduse fiecare de câte un principe și fiecare cu parlamentul ei. Pe 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost proclamant principe al Moldovei și 19 zile mai târziu, deputații de la București au votat propunerea ca Alexandru Ioan Cuza să fie și domnul Țării Românești. Astfel, Unirea era înfăptuită peste voința marilor puteri, iar împăratul Napoleon al III-lea a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a susține Unirea.

După detronarea lui Cuza, în 1866, Napoleon al III-lea a militat pentru păstrarea Unirii Principatelor Române și l-a recomandat drept domnitor pe cel care avea să devină Carol I al României în 1866. Principala susţinătoare a lui Carol a fost Madame Hortense Cornu, sora de lapte a împăratului Napoleon al III-lea.

Însă eșecul expediției militare din Mexic și neputința sa de a evita conflictul cu Prusia au dus la eşecul politic al lui Napoleon III. În urma înfrângerii de la Sedan, împăratul a căzut în captivitate germană pe 1 septembrie 1870 și a fost închis în castelul Wilhelmshöhe din Kassel.

După eliberarea din detenție, în martie 1871, Napoleon III s-a stabilit la Chislehurst, unde va muri pe 9 ianuarie 1873.

Galerie foto:

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *