HomeVizionariiScriitoriVictor Eftimiu, cel mai jucat autor în anii ‘30

Victor Eftimiu, cel mai jucat autor în anii ‘30

Victor Eftimiu
DS TW

“L-am cunoscut pe Victor Eftimiu acum câţiva ani la o întrunire literară. Un tânăr, un copil aproape, scund, brun, şi cu părul uşor încreţit. Foarte sfios. Părea rătăcit în acea întrunire de oameni ceva mai în vârstă…

Cine era şi de unde descăleca am aflat-o abia mai târziu. Venea din Macedonia, unde îşi petrecuse o parte a copilăriei, nu fără folos, nu fără a rămâne cu o bogată comoară de aduceri aminte, de basme vitejeşti, nu fără a fi păstrat în ochi ceva din priveliştile pitoreşti văzute odinioară, şi mai ales nu fără a avea o oarecare subtilitate, o oarecare fineţe, mai obişnuite aiurea decât la noi.

Altminteri, un „boem”, un rătăcitor, îşi părăsise casa părintească, pentru a umblă prin lume, de dragul înnoirii şi al veşnicei schimbări. Făcea acum ziaristică şi ceva literatură. Cum le făcea, va povesti el singur, cândva, în chipul pitoresc în care ştie povesti amintirile acestor vremi tulburi şi totuşi atât de fermecătoare.

Victor Eftimiu
Victor Eftimiu

Veneam de la Paris şi eram numai în treacăt în ţară, ceea ce îmi câştigă simpatia tânărului Victor Eftimiu. Visul lui se îndreptă spre Paris, mirajul atâtor imaginaţii aprinse.

watchshop.ro

Voia să facă pictura. Nu. Voia să facă muzica vocală. Nu. Voia să facă vioara. Voia să facă de toate, dar ceea ce e mai sigur, voia să vină la Paris, unde îl ademeneau atâtea ispitiri. Zâmbeam şi nu credeam. Şi, cu toate astea, s-a întâmplat. Nimic nu-l oprea la Bucureşti, cerul e pretutindeni acelaşi. A plecat. E drept că s-a oprit în drum, vreun an, la Sibiu, fiind secretarul de redacţie al ziarului „Ţara noastră“, e drept că s-a mai oprit nu ştiu cât timp la Budapesta şi la Viena, dar nu e mai puţin drept că într-o dimineaţă de mai, tânărul Victor Eftimiu pășea pragul casei mele la Paris.

fashiondays.ro

Își ajunsese ținta. Era la Paris.

Şi atunci l-am cunoscut mai de aproape, şi ca om şi ca scriitor. Atunci l-am putut preţui, cumpănindu-mă însă între multe nădejdi, dar şi între multe îndoieli.

bijuteriidinargint.ro

Isteţ, îndemânatic, întreprinzător, fără a fi îndrăzneţ, plin de o încredere de sine, învăluită totuşi într o uşoară ironie, spiritual, nepăsător la atâtea încercări ale unei vieţe nesigure, încropită de azi pe mâine, pururi cu voie bună, în orice împrejurare plin de demnitate, dar mai presus de toate „boem“ neînduplecat, stăruitor, nelecuit.

Acesta era omul”.

***Eugen Lovinescu, Convorbiri Literare, 1911

Victor Eftimiu
Victor Eftimiu

Victor Eftimiu, scriitorul al cărui portret l-a creionat Eugen Lovinescu în 1911, a venit pe lume pe 24 ianuarie 1889 la Boboștița, în Albania, și a fost al doilea din cei 12 copii ai negustorului Gheorghe (Ghergo) Eftimiu și ai Mariei Cociu, fiica unui preot. Viitorul scriitor a urmat primii ani de școală în comuna natală, iar din 1897 și-a continuat studiile la București, unde tatăl său avea o băcănie. Familia s-a stabilit definitiv în România în 1905. În același an, Victor, care avea doar 16 ani, a fondat revista “Speranța”, pentru care a fost redactor, editor, director și secretar.

În 1907, a început să colaboreze cu redacția revistei Viaţa literară şi a devenit redactor al ziarului Prezentul, colaborând, în acea perioadă, cu revistele Ţara noastră și Luceafărul din Sibiu şi Tribuna din Arad.

Gazetar, dramaturg, romancier, eseist, cronicar dramatic, director al Teatrului Național, Victor Eftimiu a fost unul dintre cei mai cunoscuți “oameni de lume” ai perioadei interbelice. Frecventa cafenelele, era cunoscut și stimat în mediile politice, literare și artistice și era un scriitor de succes. Soția sa a fost actrița Agepsina Macri, o femeie deosebit de rafinată și frumoasă.

Victor Eftimiu este autorul mai multor volume de versuri (Poemele singurătăţii (1912), Cântece de oraş, Candele stinse (1915), Lebedele sacre (1920), Cântecul milei (1923), Oda limbei române (1927), Noaptea subterană (1933), Cântecul mamei şi al copiilor (1935), Oglinzile (1939), 13 Decembrie şi alte poeme (1947), Oda limbei române (1957), Soliile terestre (1961), al unor pagini de memorii foarte valoroase, dar și al unor piese de teatru care se află și astăzi în programul teatrelor din țară. Printre ele se află “Meșterul Manole”, “Cocoșul negru”, “Înșir-te mărgărite”, “Omul care a văzut moartea”, “Inspectorul broaștelor”, “Prometeu”, “Marele duhovnic”,
“Haiducii”, “Parada”, “Pană Lesnea Rusalim”, “Strămoșii” sau “Crinul vieții”.

“Nu-mi aduc buna aminte unde am scris “Cocoşul negru”. Pasionat vântură lume, călătoream, şi-atunci din ţară-n țară, lucrând în camere de hotel, la o masă de cafenea. „Balada Aurului” şi câteva scene principale, ştiu că le-am scris într’o vară, la Braşov (1911?), pe dealurile care domină parcul. Am citit piesa reginei poete Carmen Sylva, la Palatul din Calea Victoriei, de faţă fiind — în afară de tinerele odrasle princiare — Barbu Delavrancea, Al. Davila, Pompiliu Eliade, Ion Bacalbaşa. Director al Teatrului Naţional era Bacalbaşa. Davila nu-și ascundea entusiasmul.

Victor Eftimiu

— Piesa asta eu trebue să ţi-o joc! Într-adevăr, revenit la direcţie (conducerea Teatrului Național), a jucat-o el, dar fără entusiasm, fiindcă nu ne înțelesesem la distribuţie. El voia să dea rolul Dracului lui Al. Demetriade sau C. Radovici, iar eu îi făgăduisem lui Nottara. Maestrul simțise ostilitatea lui Davila. Într-o zi mi-a spus, amărât:

— Eu am să plec din teatrul ăsta…

— De ce, maestre?

— Nu vrea Davila să-ți joc „Cocoșul”.

— Nu se poate, maestre… Fără dumneata, n-o joc!

Și am jucat-o cu el, dar fără colaborarea activă a lui Davila, care, a doua oară la direcţie, continua, în surdină, antipatia faţă de „Costache”.

* * *

Venit după succesul lui “Înşir-te Mărgărite” şi, mai ales, după farsa pe care o făcusem criticilor, dând pe Akim drept o operă a lui Cehov, „Cocoşul negru” era condamnat dinainte. Un ziar de teatru pregătise un număr special, în care titlul “Căderea Cocoşului negru” se întindea pe amândouă paginile de la mijloc. Imagina unui cocoş zbârlit, un articol, placid de Liviu Rebreanu şi altul, teribil, de Arghezi, consfinţeau catastrofa. Atmosfera de cădere plutea în sală de la primele replici. Spectacolul se prelungi monoton, târziu după miezul nopţii. Decorurile, — (erau fericitele vremuri când decorurile se puneau pe scenă în seara spectacolului, sau cel mult la repetiţia ultimă, de peste zi) — se schimbau greu şi erau pline de haz.

Actul III, care înfăţişează parcul de lux al Satanei, avea ca punct central de fast şi de exotism doi lei pitici, cu limba scoasă, asemeni mâţelor de la terasă, care vărsau după ce mâncau francfurteri alteraţi. „Fântânele miraculoase” îşi revărsau cascadele înspumate pe pânza pictată, iar în momentul când pânza ajungea pe podele, valurile erau retezate, aşa că pe drept cuvânt se întrebau unii spectatori realişti ce s-a făcut apa. Când am văzut acest decor, la repetiţia generală, am reclamat lui Davila. Conu Alecu a venit pe scenă, s-a tras de câteva ori de nas… repede şi mi-a răspuns că e epatant… Eu m’aşteptasem să omoare pe toată lumea de indignare, dar decorul era, pentru dânsul, epatant! A fost prima mea deziluzie despre Davila om-de-teatru.

* * *

Personal, am purtat, până la moarte, o mare stimă şi afecţie autorului lui „Vlaicu-Vodă” şi al „Baladei strămoşilor”. Am avut în el, un apărător generos, totdeauna. La premiera lui „Însir-te Mărgărite” era spectatorul cel mai cald. A spus despre această piesă cuvinte de care mă ruşinez să le reproduc, şi pe care P. Locusteanu mi le-a atribuit mie. Tot aşa despre „Cocoşul negru” a lansat o comparaţie, atribuită, pe nedrept, lui E. Lovineseu, şi acum în urmă, domnului Mihail Dragomirescu.

În seara premierei, Davila simţise atmosfera ostilă a sălii şi căuta s-o schimbe, ducându-se din om în om şi acoperind cu flori cocoşul agonizant. A nimerit — cu mine împreună — şi în loja regală, copios împodobită cu principii moştenitori şi zâne princiare care, cu o dărnicie într-adevăr augustă, binevoiau să mă complimenteze.

— Nu-l lăudaţi atât, că o să se umfle în penele „Cocoşului negru”, interveni actualul nostru Suveran. Majestatea Sa n-avea atunci nici douăzeci de ani.

După premiera „Cocoşului negru”, foarte abătut, am rătăcit pe stradă, fără ţintă şi fără consolare. Într-un târziu mi-am luat inima în dinţi şi am intrat la terasă. Alexandru Davila prezida masa din dreapta. La intrarea mea se făcu tăcere. Ies… Totuşi nu înţelesesem bine şi am aflat că scumpul nostru Conu Alecu nu făcea altceva decât, brav cum îl ştiam toţi, îndârjit în opiniile sale, indiferent de impresia unei seri ratate, continua să mă apere. Ceva mai perfid. Cincinat Pavelescu mă consola cam aşa:

— Dac-ar fi scris Shakespeare piesa asta, n-ar mai fi spus nimeni că e tâmpită…

Pentru a fi pe deplin obiectiv, trebuie să notez că această faimoasă „cădere” a „Cocoşului negru“ a existat numai în imaginaţia mea şi-a confraţilor: piesa s-a jucat înainte de război de patruzeci şi cinci de ori, jumătate din spectacole cu preţuri de premieră… Dar bolnavi de orgoliu, nu ne ajunge concursul onest al publicului: ne satisface mai mult epitetul bombastic al unui estet, chiar dacă în sală sunt numai doi spectatori şi jumătate, — această jumătate reprezentând o umanitate somnolentă…

Un critic destul de reputat a scris atunci că, „după douăzeci şi cinci de ani, nu numai despre „Cocoşul negru”, dar despre numele însuşi al autorului nu se va mai pomeni”. Am surâs. Şi n-am surâs cu vanitatea omului încrezut în destinul său. Am surâs la gândul că acea scadenţă nu va sosi niciodată. Un sfert de veac, înainte de-a fi trecut, reprezintă milenii, însemnând aceste note fugare, nu mă simt copleşit de melancolia de rigoare. E drept, aceşti douăzeci şi cinci de ani au trecut foarte repede. Cei mai mulţi dintre oamenii de teatru de atunci au murit. Alţii au venit. Lupta continuă. Şi când eşti în toiul luptei, însufleţit de-o credinţă şi de un entuziasm, de-o putere mai amplă şi mai dârză ca la douăzeci şi cinci de ani, n-ai nici poftă, nici dreptul de-a fi melancolic.

*** Victor Eftimiu, Amintiri despre Cocoșul negru, Realitatea Ilustrata, 1938

Scriitorul a încetat din viață pe 27 noiembrie 1972, la vârsta de 83 de ani, la București și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.

DS TW
No comments

leave a comment