S-a născut pe 29 martie 1941 la Brașov, în aceeași zi și la aceeași oră cu viitorul ei soț, Ștefan Andrei (șef al Relațiilor Externe al UTM, ministru de Externe între 1978 și 1985, ulterior viceprim-ministru al guvernului), care era cu zece ani mai mare decât ea.
În 1965, Violeta Andrei a absolvit Institutul de Teatru cu media 9.86, a debutat la Teatrul Giulești, apoi a intrat prin concurs la Teatrul Bulandra din București. Actrița a apărut pe marile ecrane în 1966, în filmul “Golgota”, și a fost distribuită, de-a lungul timpului, în peste 60 de pelicule. În iulie 1990, a vorbit pentru revista Flacăra despre relațiile dificile cu familia Ceaușescu, explicând care au fost motivele pentru care a fost supusă unei interdicții parțiale de a da interviuri, de a apărea în roluri principale în filme sau la televiziune.
“— Aveţi un destin foarte ciudat, Violeta Andrei. Deşi aţi făcut parte dintr-un grup privilegiat fiind soţie de demnitar, ca actriţă eraţi practic interzisă, nu aveaţi voie să daţi interviuri, să apăreţi la tv sau în film. Acum parcurgeţi o perioadă şi mai grea, Ştefan Andrei urmând să fie judecat, iar dumneavoastră veţi apărea în fata publicului fără să ştiţi dacă acesta vă mai iubește sau nu.
— Am intrat când aveam 16 ani la Institutul de teatru. De fapt mă pregătisem pentru arhitectură și m-am hotărât să dau la teatru cu două săptămâni înainte. Şi am intrat cu nota zece. Recitasem “Moartea căprioarei” a lui Labiş şi ţin minte că după ce s-au terminat examenele cineva din comisie a venit să mă felicite, deşi ştiu că aşa ceva nu era voie şi mi-a spus “Căprioare, căprioare…” După ce s-au terminat examenele, am aflat că am intrat cu zece si toți se întrebau cine sunt. Şi spuneau: este fetita aceea cu cozi şi cu fundă, Violeta Popa. În Institut am avut o soartă foarte bună, am fost răsfăţată de profesori, la examenele mele venea foarte multă lume. Această pasiune pentru teatru nu era un lucru foarte nou pentru mine, de la șase ani am făcut balet, deci eram obişnuită cât de cât cu scena, am făcut şi dans clasic și dans modern până la 16 ani.
— Sunteţi zodia berbecului, nu?
— Dar un berbec care nu e luptător, un berbec muncitor, timid și fără tupeu. Şi lipsa de tupeu am resimţit-o toată viaţa, nu numai pe scenă.
— Deci ați terminat cu 9,86…
— Două materii mi-au stricat media, “Tehnica vorbirii”, pentru că nu am învăţat niciodată exerciţiile, știind că nu am defecte de vorbire, şi “Mişcare scenică”, nu mai ţin minte ce am greşit şi am luat o notă mai mică. Dar nu notele contează. Nu mi-a folosit la nimic în viaţă faptul că am intrat cu zece şi am terminat cu medie mare Institutul de teatru, decât pentru repartiţie. În momentul acela erau vreo zece locuri în Bucureşti. Puteam să intru la Teatrul Naţional, dar nu cunoşteam absolut pe nimeni, pe nicăieri. Rolul cu care am terminat facultatea a fost un rol de balerină şi am dansat un fragment din “Moartea lebedei” al lui Saint Saens. Directoarea Teatrului Giuleşti a trimis după mine să-mi schimb repartiţia de la Teatrul Mic. A venit regretatul regizor Mihai Dimiu să mă convingă să vin la Giuleşti, pentru că se va pune “Poveste din cartierul de Vest” şi au nevoie de o actriţă care să şi danseze, să şi cânte. Acest rol m-a tentat şi mi-am schimbat repartiţia. La trei luni după intrarea în teatru m-am căsătorit, soţul meu era pe vremea aceea asistent la Facultatea de petrol şi gaze, meseria lui fiind inginer hidrotehnician.
— Se spune că ar fi fost o foarte mare iubire.
— Da, aşa e. Ne-am căsătorit, eu aveam 20 de ani şi el, 30. La trei luni după căsătorie am rămas gravidă şi am păstrat copilul, considerând că primul copil e cel mai reuşit şi între timp n-a mai venit nici aprobarea pentrui “Poveste din cartierul de Vest”. Am stat la Teatrul Giuleşti patru ani, până când am intrat prin concurs la Teatrul Bulandra, cu toate că la Teatrul Giulești am jucat foarte multe roluri și foarte frumoase. Dar m-a atras foarte mult personalitatea lui Liviu Ciulei. Și am visat să joc sub bagheta lui. Din păcate, nu am avut parte să fac decât două roluri mici. Poate pentru că firea asta a mea nu m-a ajutat niciodată. Chiar Ciulei mi-a spus că am o cumsecădenie prea mare şi îmi va fi foarte greu în teatru. Şi am şi păţit-o, vreo doi ani de zile am făcut chiar figuraţie. Şi atunci m-am hotărât să mă pregătesc pentru Institutul de arte plastice. Am intrat la Istoria artei, nerenunţând însă la teatru. Având cursuri dimineaţa, repetiţie la prânz, după amiaza mergeam în bibliotecă şi învăţam, deşi aveam multe cărţi şi acasă, moştenite de la tatăl meu. De fapt, el m-a sfătuit să dau la teatru, dar a murit cu trei luni înainte de admitere.
— Ce profesie avea tatăl?
— Era inginer electrotehnician, cunoștea 11 limbi. A avut cancer la plămâni. 11 ani a stat la Braşov la spital, acolo a murit. Cu un an înainte de a muri m-am dus la el la spital, la sanatoriu, şi am dansat un fragment din “Moartea lebedei “, acolo în cămăruţa aceea de spital. L-a impresionat foarte mult trăirea mea. Şi, de fapt, el m-a sfătuit să mă fac actriță, spre disperarea mamei mele. M-a pus să citesc din diverse volume de versuri ca să vadă. Și a văzut că mă pot concentra foarte repede și pot să intru.
— Astăzi v-aţi întâlnit la vorbitor cu soţul dumneavoastră. V-a spus ceva deosebit?
— Soţul meu mi-a mărturisit în această perioadă de şase luni, de când se află La Rahova în arest preventiv, că nu ştie dacă să-i pară rău că în această perioadă nu a fost vândut de toţi sau a fost vândut de prea puţini sau că era mai bine să fie vândut complet. Chiar şi procurorul care era de faţă la vorbitorul respectiv a spus că nu era bine, că oricând putea să ne omoare o maşină, pe el, pe mine, pe copilul nostru. Aşa încât poate că e bine că nu am fost vânduţi de toţi. Foarte mulţi oameni erau înnebuniţi când îl auzeau că vorbea pe şleau despre situaţia ţării şi despre soţii Ceauşescu, îşi manifesta pe faţă nemulţumirea. Pot să spun că pictorul Sabin Bălaşa a venit acum vreo doi ani la mine, la teatru, să-mi spună: “Violeta, vreau să-ţi spun un lucru. Nu am avut curaj să vin la voi acasă, dar să ştiţi că sunteţi vizaţi. Pe Andrei vor să-l termine. Vorbeşte prea mult, îşi dă drumul prea tare la gură şi să ştii că sunteţi foarte urmăriţi”. I-am spus că ştiu foarte bine acest lucru.
— Ştiu că sunteţi născuţi în aceeaşi zi şi aceeaşi lună.
— Da, 29 martie, la aceeaşi oră 11,30 şi înregistraţi pe 31 martie. Doar că la o diferenţă de zece ani. Coincidenţele bizare ale vieţii. Amândoi, doi berbeci foarte liniştiţi, foarte blânzi, fără tupeu, sentimentali şi timizi. Nici soţul meu nu a avut tupeu. Doar o mare capacitate intelectuală. Acest lucru l-a ajutat în viaţă.
În ’72, când am jucat în piesa “Ondine” a lui Giraudoux, cu toate că din piesă s-a scos o oră, cei doi soţi Ceauşescu m-au văzut la TV. Şi atunci am fost interzisă: în ’72—’73, nu am mai avut voie să apar nici la TV, nici în film. A doua zi au văzut o cronică în Contemporanul, l-au chemat pe soţul meu, şi i-au cerut să divorţeze de mine. El nu a acceptat, pentru că mă iubea şi mă iubeşte foarte mult. Am suferit enorm. Să fii interzis la vârsta de 31 de ani e foarte dur. Exact atunci când începi să te maturizezi, când începi să înţelegi ce este cu adevărat arta. Pentru mine a fost cumplit. Ca să fiu foarte sinceră, şase luni de zile am fost tentată de ideea sinuciderii, dar nu a unei sinucideri spectaculoase, ci a unei morţi care să pară naturală.
— Ca să nu distrugeţi cariera soţului?
— Ca să nu fac rău nimănui. Dar nişte versuri pe care le-am scris copilului meu m-au oprit să fac acest pas. Nici soțului meu nu i-am mărturisit decât foarte târziu acest lucru.
— Nu se simţea vinovat pentru distrugerea dv.?
— Ba da. Şi totuşi nu putea face nimic, când a vrut să renunţe nu a fost lăsat. Acest lucru se putea face numai cu picioarele înainte. În ’73 totuşi un regizor, Iulian Mihu, a avut curajul să mă distribuie într-un film. A zis că trece peste orice și el mă propune în filmul lui. La teatru jucam pentru că la teatru nu veneau. E adevărat că foarte multe soții mi-au băgat foarte multe fitile, mă asociau cu personajele pe care le jucam.
— Dar cei doi v-au acceptat în preajma lor?
— M-au urât din prima clipă când m-au văzut. Am fost conştientă de lucrul acesta. Am jucat în film, dar la vizionare o treime a fost tăiat. El a continuat să mă distribuie şi chiar şi acum sunt distribuită în filmul pe care îl va începe în septembrie. Sper că mi se va da voie. Sper că interdicţia mea s-a terminat. Sper. După 22 decembrie, mie mi-a fost frică să mă duc la teatru, dar colegii mi-au dat telefon acasă şi mi-au spus că ei mă apără, pentru că sunt colega lor şi ţin mult la mine. Eu şi soţul meu am făcut foarte mult pentru teatru. I-am ajutat la internări în spitale, procuram medicamente, îi ajutam să se cazeze când plecau în turnee.
Vorbesc puţin haotic, de obicei sunt mai ordonată în idei, dar acum mi-e greu. Trec de la situaţia mea la cea a soţului meu, pentru că ele merg în paralel. El, în tot ce a făcut în relaţiile internaţionale, dacă a fost foarte apreciat de către marii preşedinţi ai lumii şi miniştrii de externe, a fost apreciat pentru calităţile lui intelectuale şi pentru o gândire liberală şi foarte modernă. Mi-a spus însă că, din păcate, Ceauşescu i-a confiscat pur şi simplu relaţiile în favoarea lui. Adică el a apărat peste tot interesele României şi nu interesele lui Ceauşescu. Această delimitare trebuie făcută foarte clar. Pentru că altfel nu ar fi fost iubit de aceşti oameni şi apreciat. Ei şi în prezent îl apreciază foarte mult, indiferent de situaţia lui actuală, de situaţia în care e şi pe care ei o consideră nedreaptă. Faptul că e pus în acest lot e nedrept, îl apreciază în continuare şi se interesează de el, de soarta lui. Pentru ei rămâne acelaşi om. Pentru că, dacă Ceauşescu l-a folosit pînă în ultima clipă, l-a folosit pentru că ambasadorii străini voiau să meargă numai la el. Nu la Ministerul de Externe, ci numai la el. El din funcţia de ministru de externe a fost destituit şi a fost destituit cu acuzaţii grave, că este procapitalist, pro-occidental.
În ’85 a fost la Moscova, împreună cu Ceauşescu, şi atunci Gorbaciov a spus că este cel mai renumit ministru de externe. Lui Ceauşescu i-a căzut faţa şi i-a zis: “De acum te ocupi de probleme interne”. Adică nu a suportat, ăsta a fost ultimul lucru pe care l-a mai suportat. Până atunci se purta cu el exact cum se poartă pisica cu şoarecele: îi folosea relaţiile, dar în acelaşi timp urla la el. Urlau amândoi la el. Au urlat odată când se aflau la Praga aşa de tare încât a făcut tensiune 26. Se purtau foarte urât cu el, dar în acelaşi timp aveau nevoie de creierul lui şi bineînţeles de faptul că îl apreciau străinii.
Cât timp a fost ministru de externe, eu am fost prima soţie care nu a avut voie să plece cu soţul ei nicăieri. Am fost pusă într-o situaţie foarte delicată faţă de străinii care ne invitau. Ţin minte că Genscher mi-a şi reproşat de câteva ori că nu am venit, pentru că soţia lui şi-a făcut o rochie nouă pentru mine. Mi-a spus că la noi soţiile sunt cam balcanice. I-am spus că la noi femeile lucrează, iar eu sunt actriţă, nu pot să-mi las repetiţiile de la teatru”.
*** Flacăra, iulie 1990
Printre cele mai cunoscute filme în care a jucat Violeta Andrei se numără “Canarul și viscolul”, “Felix și Otilia”, “Astă seară dansăm în familie”, “Veronica se întoarce”, “Trei scrisori secrete”, “Agentul straniu”, “Nu filmăm să ne-amuzăm”, “Mama”, “Eu, tu, și… Ovidiu”, “Aurel Vlaicu – Elena Caragiani-Stoienescu”, “Brațele Afroditei”, “Capcana mercenarilor”, “Saltimbancii”, “Un saltimbanc la Polul Nord”, “Comoara”, “Ca-n filme”.
Puteți citi și:
Anda Călugăreanu: Amintiri emoționante
