Viorica Agarici, femeia care s-a așezat în fața “trenurilor morții”

Copilăria și-a petrecut-o la București și la moșia bunicilor, dar, la momentul numirii tatălui ei ca atașat militar la Legația României de la Paris, adolescenta s-a mutat în Franța și a studiat la Institutul ”Les Ruches”, o școală particulară unde a învățat și Eleanor Roosevelt, viitoarea primă doamnă a Americii.

Tânăra s-a îndrăgostit de Ion C. Agarici, un inginer agronom licențiat al Universității de la Charlottenburg, pe care l-a cunoscut la moșia bunicilor materni de la Dămienești, regiune în care își aveau proprietățile și boierii Agarici. Tânărul agronom fondase, pe moșiile sale de la Călugăreni și Drăgești, o adevărată școală de cercetare agricolă, realizând noi soiuri de grâu și ovăz și avea și o lăudabilă activitate filantropică, fiind cel care a înființat școala primară din satul Călugăreni.

Viorica și Ion Agarici au avut trei copii: Gheorghe, Constantin și Vasile. În anul 1927, inginerul a murit la nici 47 de ani, după o suprainfecție care nu a putut fi tratată și, în același an, Viorica a preluat misiunile de caritate începute de el. Mai întâi a donat școlii sătești suma de 500 de lei pentru unele reparații și dotări, a înființat școli în satele din zonă, apoi, în 1928, a preluat coordonarea filialei Roman a Societății Naționale de Cruce Roșie.

Pe 3 iulie 1941, când prin gara Roman a trecut “trenul morții”, care transporta sute de evrei din Iași, supraviețuitori ai pogromului, spre lagărul de la Călărași, Viorica Agarici s-a dus în gară și s-a așezat în faţa vagoanelor pline de oameni aflați într-o stare fizică și psihică dincolo de orice imaginație, spunând că trenul va pleca din gară doar cu preţul vieţii ei.

Mai târziu, în 1945, într-o declaraţie pe care a dat-o Tribunalului Poporului din Bucureşti, a povestit: „M-am dus la gară. Am vorbit cu comandantul militar, dar el mi-a spus că nu este voie sa dăm apă la oameni. Atunci m-am adresat domnului colonel Graur, comandantul garnizoanei și i-am spus: «Crucea Roşie este împiedicată a-şi îndeplini misiunea». Domnia-sa mi-a spus că nu poate dispune singur, ci trebuie să întrebe un superior. Ne-am dus la Cercul Militar, unde la acea dată lua masa generalul Tătăranu, care a autorizat să se dea apă la oameni. M-am întors la locul unde trenul era oprit şi am spus că avem ordin să dăm apă la oameni“.

În 1943, femeia a renunțat la șefia filialei Roman a Societății Naționale de Cruce Roșie, poziție pe care o ocupase timp de 15 ani, și s-a mutat la București, la fiul ei, Gheorghe.

După venirea comuniștilor la putere, doamna Agarici a fost nevoită să se întoarcă la Roman, cu domiciliu obligatoriu, dar, pentru că locuința și întreaga avere îi fuseseră confiscate, a fost nevoită să trăiască din mila cunoscuților și, ca să-și câștige existența, a dat lecții de franceză și de engleză copiilor din oraș. În acea perioadă doi dintre cei trei fii ai săi erau încarcerați în temnițele comuniste.

După eliberarea acestora din închisoare, a plecat din nou la București și a locuit la fiul cel mare, primind o rentă viageră din partea Federației Comunităților Evreiești de la București.

Viorica Agarici a murit pe 18 februarie 1979, la vârsta de 93 de ani, și a fost înmormântată două zile mai târziu la Cimitirul Bellu, în cavoul unor rude îndepărtate. Pe 8 iunie 1983, Institutul Yad Vashem din Ierusalim i-a acordat  post mortem diploma și titlul de “Drept între popoare”, iar în memoria ei a fost plantat un arbore pe “Aleea Celor Drepți”.