“Zavaidoc, Elena Zamora şi George Enescu, pe aceeaşi estradă! Incredibil, această întâlnire între lăutarul piteştean, Marin Teodorescu-Zavaidoc, talentata şi populara cântăreaţă de operetă Elena Zamora şi marele George Enescu a existat şi s-a concretizat practic în lungi turnee prin spitalele de răniţi din timpul Primului Război Mondial. Când echipa de “alinatori” ai durerilor fizice şi “omeneşti”, cum le spuneau soldaţii acestor soli ai muzicii româneşti, apărea în salon, un freamăt de uşurare, de bucurie şi încredere în viaţă se revărsa peste tot. Uitau bolnavii de răni, de cangrene sau frisoane şi râdeau printre lacrimi când năbădăiosul Zavaidoc dădea un chiot pe struna chitării şi apoi începea să cânte, cu intonaţii săltăreţe şi vesele, “Cocoşel cu două creste”, “Pe deal pe la Cornăţel”, “Suflecată pân’la brâu”, “Dragostea e ca râia” , “Foaie verde spic de grâu” şi multe altele, melodii vesele, rupte din inima poporului şi pământului românesc pe care aceşti viteji îl apărau cu sângele şi viaţa lor.
Născut pe 8 martie 1896 la Piteşti, Zavaidoc a fost fiul lui Tănase Teodorescu, înrudit cu numeroasa familie de lăutari argeşeni Dură. Unul dintre acești cântăreți, Ion Gh. Dură, a însoţit ca muzicant echipa de căluşari din Pădureţi la Londra.
Zavaidoc a învaţat meşteşugul lăutăresc în familie. Tatăl cânta la vioară şi ţambal , fratele mai mare, Vasile, cu care a înjghebat un modest taraf de muzică populară ce avea să-i uimească încă de timpuriu pe piteșteni, era un virtuoz al viorii sau scripcii, cum i se spunea în popor, iar el, cu vocea lui puternică de tenor, avea nevoie de un instrument de acompaniament și acesta nu era altul decât chitara. Şi-a pierdut părintele când nu împlinise 15 ani şi încâ nu sunase goarna războiului. Băiatul era în preajma recrutării, dar până atunci începuse deja să cânte în tarafurile altor lăutari, impunându-se datorită vioiciunii şi meşteşugului neobişnuit cu care interpreta orice melodie populară, dar, mai ales, cântece de veselie, de dragoste şi de petrecere.
Cam în preajma începerii Primului Război Mondial, artistul şi-a făcut stagiul militar, uimindu-și camarazii de arme şi ofiţerii cu talentul său inepuizabil. Tânărul a fost remarcat de generalul Traian Moşoiu, comandantul unei mari unităţi militare, căruia îi plăcea, când lua masa la popota ofiţerilor, să asculte muzică, şi mai ales muzică populară. Subalternii l-au adus pe soldatul Marin Teodorescu şi l-au pus să cânte, iar în faţa lui, spun mărturiile din epocă, toţi ceilalţi cântăreţi din fluier, din cobză şi vioară, din drâmbă sau frunză de salcâm rămâneau mici şi neinteresanţi.
Pe cât părea de liniştit, de modest şi mai ales de bun cu toată lumea, pe atât era de glumeţ, de neastâmpărat şi de zurbagiu, însuşiri care l-au determinat pe generalul Moşoiu să-l poreclească “Zavaidoc”, de la pluralul arhaicului cuvânt regional “zavaidoaca”. Folosit mai ales în vestul Munteniei, deci în zona Argeşului, “zavaidoc” însemna cu năbădăi, cu alte cuvinte “Zavaidoc — năbădăiosul”.
Şi aşa a fost toată scurta lui viaţă, căci la 13 ianuarie 1945 a părăsit pentru totdeauna această lume.
Aşa s-a întâlnit cu George Enescu pe frontul de la Iaşi. Acest demiurg al muzicii româneşti nu se simţea înjosit să cânte la pian, acompaniindu-l pe “lăutarul” Zavaidoc care, printre paturile de suferinţă ale răniţilor, cânta încet, duios şi cald, uneori chiar la ureche, “Suflecată pân’ la brâu, Ducea, ducea rufele la râu” sau altele asemenea.
Într-o notiţă, cântăreaţa de operetă Elena Zamora povestea: “În timpul când Zavaidoc se afla la Paris, eu l-am auzit cântând muzică populară românească. De asemenea, în războiul din 1916 a cântat pe front răniţilor, alături de mine şi de George Enescu”.
La Piteşti, a cântat mult timp la berăria Stoica, situată vizavi de actuala catedrală, Biserica Sf. Gheorghe, precum şi pe la restaurantele Tralea şi Tuluca, de pe fosta stradă Şerban Vodă, ulterior Victoriei.
A cântat la Iaşi, la Arad, la Timişoara, unde publicul îi spunea “guristul Zavaidoc”. În Bucureşti, ajunsese o legendă. Nu se mai găseau mese libere la restaurantele sau cârciumile unde se anuţa că va cânta Zavaidoc, iar bucureştenii fredonau cu pasiune: “Să mănânc pește batog / Şi să-mi cânte Zavaidoc”.
Lângă Liceul “Gheorghe Lazăr” se afla restaurantul “Berbec”, unde faima cântăreţului de muzică populară a atins apogeul. Conducătorii tramvaielor care se încrucişau în staţia “Lazăr” nu o mai numeau cu numele ei, ci strigau: “Staţia Zavaidoc”. Dovadă a talentului său stau zecile de discuri înregistrate în anii ’30. Dar, ca mai toate marile talente ieşite din popor și necultivate suficient, şi gloria lui a apus repede, astfel încât, în perioada de după 1940, numele Zavaidoc se pronunţa tot mai rar. Ca să se întreţină, a revenit în oraşul natal şi a susţinut, cu mijloace artistice modeste faţă de ceea ce fusese odinioară, câteva spectacole, întocmai ca şi atletul de talie europeană Titi Boldescu din Câmpulung, iar sumele realizate din încasări îi reveneau după scăderea cheltuielilor de regie.
A fost ca o făclie care a ars cu intensitate şi s-a stins repede, mult prea repede, pe 13 ianuarie 1945, la doar 48 de ani, la București”.
*** Argeş, ianuarie 1983
