Poezii, ca tot românul, n-am făcut. Ba, să nu mint: am făcut trei şi cu rost. Prima, la 15 ani. Era o rugăciune adresată lui Dumnezeu; îi ceream să mă lase să scriu:
Nu îți cer să fiu vr’un rege,
Nici vr’un mare împărat,
Ci să-mi dai putinţa toată
Să exprim ce-am cugetat…
Citind-o mamei, pe când călca gulere scrobite, şi afirmându-i ţanţoş că „aşa ceva nici împăraţii nu pot să facă”, ea a exclamat:
— I-auzi, domnule, ce mai băiat am eu! (Rampa, 1925)