Ce minunat prilej îmi oferă Rampa, cu ancheta ei asupra debuturilor literare, să mă mai legăn încă o dată pe valurile acelei mări nestatornice care a fost trecutul meu… Şi, contrariu d-lui Nanu, eu n-am să mă tem de iscodirea pe care domnia-sa o presupune ca mobil acestei anchete, căci, în materie de deşertăciune, cea mai goală dintre toate e aceea de-a spune că eşti conştient de-a ta.
Am debutat de la un capăt la celalt al vieţii mele de până acum. N-am făcut decât să debutez… Eu aparţin acelei familii de comedianţi provinciali, eroi care „debutează în fiecare seară…” Eroi ai umilinţei şi-ai decepţiei înfruntate care zilnic dau piept cu viaţa, zilnic sunt nevoiţi s-o înşface de gât, să lupte cu ea, şi, neputând-o învinge, o reiau zilnic de-a capo. O ciomăgeală fără chip de îndurare sunt debuturile tuturor acelora care nu vin pe lume târând după ei domenii ori protecţii plătite cu vânzarea demnităţii omeneşti.
Ei debutează până la moarte, aşa cum mereu o ia de-a capo muncitorul revoltat şi resemnat al timpurilor noastre, sătul de viaţă după prima săptămână de „debut” într-o ocnă capitalistă. Soarta acestora am avut-o şi eu, de câte ori „aruncam ancora” în vreun oraş din lumea asta fără suflet. Deosebirea însă între mine şi regula generală e că eu am avut două feluri de debuturi, strâns înlănţuite între ele, şi că pe amândouă le-am tratat în chip deosebit: când debutam ca „hamal de la Brăila”, mi-era indiferent dacă patronul se purta obraznic cu marfa braţelor mele; ştiam că nu din gingăşie omenirea e împărţită în stăpâni şi robi. Dar când „hamalul” se metamorfoza în artist, (iertaţi-mi cuvântul supărător!), atunci omul ridica preţul măriei sale şi striga: Jos labele! Îngăduită fie-vă murdăria cocinei noastre sufleteşti, o, stăpâni, atât cât am nevoie să vă cer hrană pentru stomac! Restul, tot rostul simţirilor mele, scapă puterilor voastre, nu vă mai priveşte, afară, netrebnici monopolizatori ai vieţii.
De la început, cu un instinct care se poate dovedi istoriceşte, eu am făcut ca buna şi mult chinuita mamă de pe melagurile noastre, maltratată, ca şi copiii ei, de un bărbat beţiv, toate insultele, toate loviturile, le-a încasat omul de rând, mama, care-şi apăra odorul zilelor sale, copilul său, arta.
Arta mea de azi poate să sfideze cu mândrie toată nemernicia unui trecut de umilinţi: ea nu a fost umilită. Nici un Cazaban al vreunei spelunci „literare” nu va putea vreodată să exhibeze un manuscris al meu rămas prizonier într-un sertar de redacție, când se ştie, — aşa cum o mărturiseşte mai ales Demetrius, în răspunsul său, — cu câtă furie e bântuită tinereţea de setea de notorietate.
Setea asta eu n-am avut-o. N-o am nici azi, când din mai multe ţări îmi vin cereri de colaborare. Când a început să scriu? De mult, din ziua când d. Petre Moisescu, profesorul meu, fost director al şcoalei primare No. 3 din Brăila, m-a învăţat cu părintească dragoste să citesc desluşit şi să înşir slovele cu rost. Să-mi fie permis să aduc aci o caldă mărturie de recunoştinţă memoriei acestui blând apostol al învăţământului nostru primar din care m-am înfruptat şi eu. (Zic: memoriei, căci, deşi l-am lăsat în viaţă când am părăsit Brăila pentru ca să n-o mai revăd, nu cred să mai trăește azi, fiind de atunci foarte înaintat în vârstă).
Şi mărturia mea, îndrăsnesc s-o ofer spre meditare umililor dascăli care învaţă pe copii carte: dacă am reuşit să termin cele patru clase primare, bunătăţii acestui dascăl se datoreşte în primul rând, apoi aceleia a mamei mele. Am fost un copil rău şi un şcolar mediocru. Crescut până la etatea de şapte ani între unchii mei Anghel şi Dumitru la Baldovineşti, brusca mea strămutare dintr-o libertate deplină între pereţii ostili ai unei şcoli mi s-a părut un act de duşmănie nemaipomenită.
Din anul întâi n-am mers la şcoală decât vreo trei luni şi, natural, am rămas repetent. Din al doilea, vreo şase, şi iar am căzut, sau, mai bine zis, n-am căzut deloc, ci m-au trântit, căci nu m-am prezentat la nici un examen. Plecam de-acasă regulat, dar în loc să mă duc la şcoală, o luam razna peste câmpii, la „moş Dumitrică”.
De-acolo nu mă scotea nici cu boii. Venea biata mama duminica următoare, plângând şi ruptă de trudă, să mă „ia la şcoală”. Şi răspundeam răstit că „mai bine mă duc la prins peşte, ori la adunat gozuri”.
Cauza acestei răzvrătiri era severitatea profesorilor Vasiliu şi Grigorescu, peste care am dat în aceşti doi ani de eşec. Cum însă fiecare profesor trecea cu clasa lui mai departe, iată că în al treilea an mă simt prins de bunătatea d-lui Moisescu, care, ducându-şi turma până la capăt, se întoarcea dintr-a patra, ia a întâia, ca să ia de căpăstru un nou contingent. M-a luat şi pe mine cu vorbe calde, cu mustrări părinteşti, şi m-a dus până la capăt fără să mai rămân repetent.
Din când în când, vrăjit de frumuseţea bălţilor ori de nostalgia crâşmei lui moş Anghel, îmi mai dădeam în petec, cu toată bunătatea lui, şi-o tuleam. Întotdeauna găseam la dânsul iertare.
Iertate să-i fie păcatele, că mult a iubit! Lui îi datoresc scrisul şi cititul, singurele materii în care am fost atunci neîntrecut. Şi el a ştiut să le vadă, căci aproape regulat îmi punea nota zece şi se mândrea cu mine la toate inspecţiile şcolare. De calităţile astea de bun cititor şi bun scriitor au profitat mult cumetrele mahalalelor de pe vremea școlăritului meu. Câte nopţi de veghe, petrecute cu „Ghenoveva” şi cu haiducii, câte lacrimi sincere smulse acestor suflete simple, dar nesecate în emoţie!
Şi pe câţi ibovnici certaţi din iubire n-au împăcat scrisorile mele, care „mergeau la inimă ca mămăliga cu unt“ şi erau răsplătite cu „un cinci“ şi cu sărutări înfocate pe obrăjori! Plângea şi mama de bucurie. Iată un debut precoce.
Poezii, ca tot românul, n-am făcut. Ba, să nu mint: am făcut trei şi cu rost. Prima, la 15 ani. Era o rugăciune adresată lui Dumnezeu; îi ceream să mă lase să scriu:
Nu îți cer să fiu vr’un rege,
Nici vr’un mare împărat,
Ci să-mi dai putinţa toată
Să exprim ce-am cugetat…
Citind-o mamei, pe când călca gulere scrobite, şi afirmându-i ţanţoş că „aşa ceva nici împăraţii nu pot să facă”, ea a exclamat:
— I-auzi, domnule, ce mai băiat am eu!
Şi s-a întors cu spalele, ca să n-o văd că râdea ironic. A doua poezie am făcut-o prin 1904, anul sosirii mele la Bucureşti cu Mihail Kazanski, rusul enigmatic cu care am legat întâia mea prietenie eroică. Negăsind nici un stăpân ca să „debutăm”, ne-am aciuat în biroul de plasare al lui Gheorghe Cristescu din Strada Sfinţilor, unde am devenit amândoi „agenţi“ printre vreo alţi patru, toţi „ramazangii” de gigantică talie. Fumam mucuri şi ne hrăneam excusiv cu pâine goală, o cocă neagră de zece bani, bucuroşi când o aveam zilnic. Cristescu era singurul care-şi permitea luxul unei porţii de varză cu carne. Privindu-l cum mânca, scuipam pe ciment. Lupta şi el greu cu viaţa, şi dacă nu putea să ne ofere câte o porţie de varză, n-a lipsit niciodată de a da unui flămând cei zece bani necesari „potolirii ramazanului”.
În ajunul acestui an nou 1904, stam toţi trişti şi nemâncaţi. Zadarnic alergam toată ziua prin zăpadă, cot la cot cu servitori şi slujnice, când ne duceam, după opt zile, să „încasăm” taxa de 5 lei, din care 2 erau ai agentului, încasam ocările „cocoanei”, veşnic nemulţumită.
În seara aceea, aveam ochii plini de bunătăţile expuse prin vitrinele consumurilor, ghetele pline de apă rece şi maţele goale. Mihail, meşter în ale mizeriei, îmi suflă la ureche:
— Mă Panaite, mâine se duc cu dai-boje toţi factorii şi măturătorii. Dacă ne-ai ticlui tu o poezioară?! Am copia-o cât mai caligrafic şi ne-am duce cu ea să urăm ani mulţi întru stăpânirea lumei acelora care ne flămânzesc. Şi poate c-om mânca şi noi mâine o varză cu carne!
Am ticluit-o cu elanul ce-ţi dă perspectiva unei mâncări calde pe care o doreşti de mult. Nu îmi mai amintesc decât o strofă de la mijloc:
Servitori şi servitoare,
Din birouri de plasare.
Noi, aceşti agenţi de rând
Vă servim din când în când.
A doua zi la prânz, aveam fiecare „agent” câte 3 – 4 leișori în buzunar, şi am mâncat şi noi, în ziua aia de întâi ianuarie 1904, o varză cu carne de purcel “de-i tremura şoriciul“, am băut vin de „patru bani chilul“ şi-am fumat „tutun adevărat“, nu „lăcuste”.
A treia şi ultima mea poezie. Acelaşi an. Sătul de-a avea a face cu harţagul tuturor stăpânilor, m-am hotărât să „încasez” numai pe al unuia, dar care, cel puţin, să mă hrănească; şi am intrat „fecior în casă“ la junele domn avocat Victor Duculescu, haiduc cu părul creţ, fercheş şi mândru ca un păun. (Dacă trăieşte şi e sănătos, îl salut aci cu franceză politeţă.)
Domnul Duculescu locuia cu mama d-sale în strada Brezoianu, alături de simpla căsuţă a lui V. A. Ureche, scriitorul care mă vrăjise cu nuvela „Deşcă Pintilie”, publicată în „Universul Literar”. Ureche murise de curând şi moartea lui mă lăsase dezolat.
Tot de curând, Carol Scrob, (ori Smara, cela revient au meme), publicase un acrostih: Ferdinand, prinţul moştenitor de atunci.
Repede fui obsedat de ideea să-i fac şi eu unul lui V. A. Ureche, mai ales că vecinătatea locuinţei pustii a decedatului mă impresiona adânc. Nu puteam să-l fac seara, căci mi se impunea să sting lampa şi să mă culc. Aşa că, cu hârtia şi creionul în buzunar, îmi compuneam acrostihul pe când măturam odăile ori spălam vasele, combinând poezia cu slugăria şi ferindu-mă de stăpâni.
Iată-l, atât cât îmi amintesc:
Vrednic! Fala țărei noastre ai fost şi vei fi.
Arma-ţi, pana ta din mână, în veci nu va pieri!
Uită-te cum neamul nostru pe lângă tine trece
Rănit, și lacrămi varsă pe-a ta piatră rece
Eri erai, lucrai cu suflet, cu minte şi cu pană.
Cine ştia c’azi nu vei fi?
O, moarte, eşti tirană!
H. ……….
E. ……….
După cum se vede, patriotism sadea. Nu eram încă socialist, şi-mi iubeam ţara aşa cum o iubesc azi, când sunt nu socialist, ci un revoltat care ar trimite la scos cărbuni atât pe burghezi, cât şi pe „socialiştii” lor de carnaval. Cu şorţul alb după gât, deretecam prin casă, scoteam acrostihul şi-l admiram, când, într-o zi, îl pierd! A doua zi. în vreme ce măturam curtea cu târnul, iată că apare d-l Duculescu în pragul casei şi începe, spre marea mea confuzie:
— Vrednic! Fala țărei noastre ai fost şi vei fi! Bâț, Catinco, că ţi-ai frânt fusul! Ce mă, tu eşti poet?!
(…)
Da, nu vă fie cu supărare, cinstiţi boieri… Poet! Pe malurile Senei am fost numit „grand poète romancier”, pe când la Bucureşti am rămas, după cât se pare, pentru unii numai „hamal de la Brăila”.
*** Articolul a fost publicat pe prima pagină a cotidianului Rampa din 16 martie 1925
