“A fost un gând bun că i-a așezat alături la Bellu, două movile prospete, două cruci de lemn: Ștefan Iosif – Ilarie Chendi. Oamenii aceștia au început să moară amândoi. O moarte înceată, sigură, implacabilă. Zi de zi, ceas de ceas li se scurgea viața, simțeai parcă cum se desfac particulele din mintea lor, cum mai zboară câteva clipe împrejur ca niște fulgi de argint și se scufundă apoi strălucitoare în neființă. Venea din urmă golul care se întindea parcă tot mai mult. Frigurile zbuciumului general i-au cutremurat toate fibrele simțirii și l-au frânt… A doua zi Iosif a fost mort la un spital… În clipa când i-a cetit vestea morții, Chendi, înțelegând că nici viața lui nu mai are vreun rost, și-a făcut singur capăt… Gropașii au săpat deodată două morminte la Bellu, movile părăsite astăzi, de care lumea pentru care s-au zbătut nu-și mai aduce aminte…”