HomeVizionariiScriitoriDouă morminte: Șt. O. Iosif – Ilarie Chendi

Două morminte: Șt. O. Iosif – Ilarie Chendi

Două morminte

A fost un gând bun că i-a așezat alături la Bellu, două movile proaspete, două cruci de lemn: Ștefan Iosif – Ilarie Chendi.

E bine așa. Ei totdeauna au fost alături. Drum la fel, și suișuri, și coborâșuri. Au răsărit cam deodată, au dibuit în aceeași ceață a Ardealului nostru, au trecut granița spre București unde s-au întâlnit curând, laolaltă au petrecut furtunile tinereții și lupta grea a bărbăției, lalolaltă i-a fulgerat moartea. Acuma să rămâie tot laolaltă, să doarmă așa vecini, închiși pe vecie, și ochii mari ai lui Iosif și pupilele neastâmpărte ale lui Ilarie…

Iarba care va crește pe mormintele lor va fi aceeași iarbă. În firicelele ei va tremura fiorul nedeslușit care i-a apropiat unul de altul, o palpitare întârziată din poveștile atâtor nopți visate împreună, ceva din visul nostru al tuturora și multă, nespus de multă dragoste de țara din care ei cu sufletul nu s-au mutat niciodată. Vor odihni alături de-acum și mâna delicată care se va abate din când în când să sădească flori acolo, în ungherul tăcut al țintirimului, va înțelege că trebuie să grijească amândouă movilele…

Două morminte

Deocamdată e prea puternic chiotul vieții care străbate țara-n lung și lat ca să-i putem cere mulțimii lacrimi pentru cei morți. De aceea cei doi plecați sunt așa de singuri în singurătatea lor. Numele le-a dispărut repede de la gazetă, cetitorii n-au vreme să se uite înapoi. Plutesc alte gânduri, alte frământări în văzduh. Vor trece însă frigurile acestor zile, vor veni vremuri mai potolite, când lumea va avea răgazul să privească în jur… Atunci vor vedea cu toții că s-a rupt o coardă a sufletului românesc în clipa când condeiul lui Iosif s-a frânt și că mortul de la Pantelimon merită mai multe lacrimi.

Atunci se va găsi poate cineva, un om limpede și priceput, care se va apropia de dânșii, le va cumpăni viața cu toate vâltorile ei, le va ceti cărțile și va descifra din ele sufletul înmormântat în cele două morminte de la Bellu.

Viața le-a dat puțin celor doi înfrânți. A fost nedreaptă cu ei, revoltător de nedreaptă, vremea însă le va face dreptate. Sunt două icoane cărora le trebuie perspectiva distanței ca să fie luminate deplin. Glasul de cântăreț adevărat răsună mai curat cu cât vine mai de departe. Cu încetul se vor lămuri tot mai bine strofele sculpturale ale lui Iosif. Din scrisul lui se vor limpezi multe în ochii generațiilor viitoare, dar mai limpede se va vedea că Iosif a avut o credință. Paginile lui vor arăta oamenilor de mâine devotamentul fantic al acestui suflet pentru arta lui, neasemănata onestitate literară a ardeleanului întârziat, clocotirea pătimașă a artistului care scria cu sânge într-o vreme când se plâng atâtea lacrimi de cerneală (…)

Doi chinuiți. Doi îndușmăniți cu realitatea vieții în care nu-și puteau găsi locul, doi romantici rătăciți într-o lume de oameni de afaceri, visători înamorați de amurgurile lor de toamnă… Așa au fost toată viața lor și unul și altul. Poate asta i-a apropiat așa de mult, cu toate că erau firi deosebite. Chendi cu temperamentul lui impulsiv, cu rafinăria lui nervoasă, plin de neastâmpăr, tranșant, era un contrast izbitor față de Iosif, cu liniștea lui suferindă de mucenic, blând, sfiicios, omul acesta care rar înțelegeai ce spune fiindcă nu ridica tonul niciodată.

S-au zbuciumat alături vreo cincisprezece ani, îi împingea goana spre culmea care fugea tot mai departe. Era fata morgana a tuturor otrăviților de lumină. N-au avut niciodată odihnă. Au luptat din greu cu viața, cu lumea. Au zdrobit prejudecăți, au călcat minciuni, au căutat o dreptate, au gonit un vis. S-au dus înainte cu îndrăzneală sfidând sărăcia care i-a întovărășit întotdeauna, primind lovituri în inimă, zâmbind în fața indiferenței, suportând gesturile brutlității, ferindu-se din calea succeselor ieftine.

Într-o zi unul a căzut înfrânt. Iosif mi-a trimis o scrisoare scurtă din slova lui apăsată: “Haide la București, Ilarie e greu bolnav, l-am dus la Pantelimon”.

A început sfârșitul.

Ce-a urmat de aici înainte e o tragedie atât de zguduitoare că te înfioară să te apropii de ea. Oamenii aceștia au început să moară amândoi. O moarte înceată, sigură, implacabilă. Zi de zi, ceas de ceas li se scurgea viața, simțeai parcă cum se desfac particulele din mintea lor, cum mai zboară câteva clipe împrejur ca niște fulgi de argint și se scufundă apoi strălucitoare în neființă. Venea din urmă golul care se întindea parcă tot mai mult.

Agonia lui Chendi a fost mai grozavă, mai lungă, o agonie de doi ani. În Spitalul Pantelimon, la vreo zece kilometri de București, într-o odaie singuratică, uitat de lume și de prieteni, și-a plimbat atâta vreme singuraticul suflet. Ce zile negre… Împrejurul lui, sărăcie și jale. Prin curțile largi ale vechilor case boierești se târau în halatele lor albe, ca niște umbre pe malurile Stixului, oameni schilavi, bieți nebuni cu privirea rătăcită, copii muți, femei despletite.

Totul mirosea a moarte, a nebunie. Foile arse ale teilor abureau deasupra noastră vârtejuri, vântul șuiera parcă blesteme și ciorile treceau cârduri croncănind departe…

Doi ani de zile, doi ani de nopți…

Aici s-a măcint clipă de clipă inteligența minunată a lui Chendi. Era un chin să-l vezi. Se dumica încetul cu încetul mintea asta, se fărâmița fir cu fir, ca un praf de aur care-l duce vântul. Mergeam des la el și-l luam la plimbare pe câmpuri. Știam că nu mai este întoarcere, știam că se duce. Era așa de schimbat… Trist și neajutorat, îmi lua brațul ca un copil… Omul mândru de alaltăieri se făcuse așa de bun, avea o poză umilă, iertătoare… Pierduse cu totul surâsul de ironie fină, strălucirea vie, mefistofelică a profilului frumos desent. Ne privea cu un zâmbet de blândețe obidită. Era plin de atenție cu prietenii, alegea cuvintele, le mulțumea cu o cuviință exagerată că și-au adus aminte de el. Avea speranțe. Credea că are să se facă bine și va începe o viață nouă. I se părea că suferința asta va trece, că el acum trebuie să ispășească o greșeală, că în definitiv lumea e mai bună decât a crezut el, că poate toți au mai mult talent decât scrie în cărțile lui, că doctorii… da, doctorii sunt savanți care trebuie ascultați, că injecțiile lor au viață și vindecă…

Credea…

Două morminte

Zi de zi însă se strângea rețeaua pierzării. Îl chinuiau viziuni, slăbeau tot mi mult frâiele rațiunii, cuvintele nu-i mai ascultau chemarea, rătăceau slobode în gol. Întunericul cădea… Tot mai mult îl lua în stăpânire un pesimism negru care îi înfigea ghearele în suflet și-i proiecta umbre înfricoșate pe păreții de la Pantelimon. Încrederea fugea acum, simțea prăpastia cum vine mai aproape. Un egocentrism chinuitor nu-I dădea odihnă. Vedea dușmănia grozavă a sorții. Totul se înconjurase împotriva lui, prietenii, doctorii, telefonul… Înțelegea să trebuie să se isprăvească, trebuie să moară.

Îl văd la întâlnirea din urmă.

Când ne-a văzut intrând pe poartă, a tresărit o clipă, a ezitat un moment și s-a apropiat de noi. Eram cu Iosif și cu Zaharia Bârsan. Am ieșit împreună pe câmp și mergeam alături pe o cărare tăcuți… Nu spunea o vorbă… Deodată s-a oprit brusc, ne-a privit în față, i-au țâșnit lacrimile din ochi, buzele îi tremurau convulsive…

– Cu mine s-a isprăvit… Mor… am avut o criză… Trei ceasuri n-am putut spune niciun cuvânt… nu ți-am putut spune numele… trei ceasuri.

După o tăcere de o secundă, mi-a strâns brațul tremurând din tot corpul, s-a scuturat ca de-o apăsare urâtă și mi-a spus rar, apăsat:

– Fă-mi cel din urmă bine, dă-mi un revolver să mă împușc, feriți-mă de morte asta rușinoasă…

Două morminte

Tăceam cu toții biruiți. Iosif se retrăsese trei pași și se uita în pământ. Fără să vrem, ne-au fugit ochii la el. Avea o căutătură necunoscută, întunecată. Părea dârz și îndărătnic, strângea buzele ca de-o protestare nedeslușită, sălbatică…

Pe tot drumul când ne întorceam spre București, n-a vorbit nimic. Sta pierdut în fundul automobilului, își fuma țigara și se uita departe pe câmpuri cu aceeași privire înghețată. Tăceam și noi. Era ceva de îngropăciune în tăcere nostră. În apele adânci ale ochilor lui mari se deslușea parcă un fulger apropiat care trebuia să cadă…

Și nu știu cum, dar în goana automobilului simțeam o suflare de vânt rece cum vine fâlfâind de departe… Ne ghemuim alături cu toții, ni se părea că e vânt de primăvară și nu știam că-I răsunetul morții care venea să ducă doi…

Poate în clipa aceea s-a hotărât soarta lor…

Iosif a căzut de fulger deodată, era un fulger care trebuia să vie. În seara mobilizării din 1913, când treceau cârduri de oameni pe sub fereștile hotelului unde zăcea bolnav, s-a ridicat din pat și s-a amestecat cu mulțimea care cânta cântecul lui, “La arme…”

Frigurile zbuciumului general i-au cutremurat toate fibrele simțirii și l-au frânt… A doua zi a fost mort la un spital… În clipa când i-a cetit vestea morții, Chendi, înțelegând că nici viața lui nu mai are vreun rost, și-a făcut singur capăt…

Două morminte

… Gropașii au săpat deodată două morminte la Bellu, movile părăsite astăzi, de care lumea pentru care s-au zbătut nu-și mai aduce aminte…”

Sursa:

Octavian Goga, Două morminte (Scriitori români, publicație săptămânală, director: A. Vlahută, Editura Alcalay & Co)

No comments

leave a comment