Într-o noapte de mai, la începutul anilor ‘50 ai secolului trecut, bătrânul Tancred Constantinescu era ridicat din apartamentul său din București de doi civili necunoscuți. Împlinise, chiar în acea zi, 78 de ani. Iar destinul avea să-l poarte într-unul dintre cele mai întunecate colțuri ale istoriei: temnițele regimului comunist.
Născut pe 18 mai (5 mai pe stil vechi) 1872 la Cahul, Tancred a fost cel de-al treilea și ultimul copil al Zamfirei și al lui Gheorghe Constantinescu, a cărui familie era de origine basarabeană. Despre rădăcini știa că bunicul său, ofițer în armata țarului Alexandru I, ajunsese până la Paris în 1814, unde îl văzuse cu ochii săi pe Napoleon, înainte de prima abdicare.
În 1874, odată cu reocuparea sudului Basarabiei de către ruși, familia Constantinescu s-a stabilit la Galați. Resursele financiare erau modeste, fapt care avea să iasă la iveală în momentul în care tânărul, după absolvirea liceului, intenționa să urmeze Școala Națională de Poduri și Șosele din București.
A plecat de acasă cu bani socotiți pentru un an întreg, dar a fost respins la examenul de admitere. Nu a renunțat și, în anul următor, a intrat cu succes, fiind admis ca bursier intern, cu uniformă gratuită. În 1895, a terminat studiile superioare ca șef de promoție, păstrând o profundă admirație pentru profesorii săi, David Emmanuel și Spiru Haret.
Același an, 1895, avea să marcheze două momente simbolice în viața sa: participarea la recepția podului de la Cernavodă, când l-a văzut pe Anghel Saligny așezându-se sub tablierul metalic în timp ce 12 locomotive treceau cu viteză maximă, și implicarea în înființarea revistei Gazeta Matematică, al cărei membru fondator a fost încă de pe băncile școlii.
Prima slujbă a avut-o la Brăila, chiar în timpul ultimei epidemii de holeră din secolul XIX, a preluat apoi conducerea lucrărilor feroviare pe tronsonul Târgu Ocna – Palanca, stabilindu-se temporar în oraș, unde s-a căsătorit și unde au venit pe lume primii săi trei copii. În anii următori, a coordonat alte proiecte majore, precum aducțiunea Timișești, destinată alimentării cu apă a orașului Iași.
La sfârșitul lui 1911, a fost chemat la Ministerul Lucrărilor Publice, iar vara următoare a fost trimis în Statele Unite, alături de inginerul Cicodaru, pentru a studia sistemele moderne de transport al țițeiului. Vizita s-a încheiat cu o întrevedere cu însuși John D. Rockefeller, părintele industriei petroliere. Reîntors în țară, Tancred a conceput sistemul tehnic pentru conducta Ploiești – Constanța, prima de acest fel din Europa.
Tot atunci, a intrat în contact cu Ionel Brătianu, care i-a propus o carieră politică. Constantinescu a refuzat inițial, dar viața l-a adus în curând în centrul deciziilor naționale. La izbucnirea Primului Război Mondial, a fost mobilizat și a luptat la Miercurea Ciuc, ca ofițer. A fost apoi rechemat la București și numit director general al Munițiilor în Ministerul de Război, funcție vitală, pe care a deținut-o până la finalul conflictului. Ulterior, a devenit director general al CFR, contribuind la dotarea instituției cu locomotivele Maffei-Pacific și la fabricarea, la Reșița, a locomotivei cu aburi nr. 50.000, ultima de acest tip pusă în circulație.
În 1923, Tancred Constantinescu a fost numit ministru al Industriei și Comerțului, promovând politica economică „Prin noi înșine” și fiind un susținător al Legii Minelor din 1924, care a stârnit mari proteste din partea opoziției. Timp de un deceniu, între 1916 și 1926, a rămas în prim-planul administrativ și tehnic al României, dar după moartea lui Ionel Brătianu, omul în care crezuse necondiționat, s-a retras treptat din viața politică.
Relațiile sale cu familia regală s-au răcit după episodul „Zizi Lambrino” și, deși a refuzat mai multe funcții ministeriale, a rămas activ în Delegația Permanentă a PNL până la dizolvarea partidului, în 1947.
În timpul regimului Antonescu, a refuzat compromisul politic, deși era recunoscut ca un tehnician de excepție. Tancred Constantinescu a participat la semnarea apelului din primăvara lui 1943 pentru retragerea trupelor române de pe frontul de est. În 1945, a înțeles însă că un alt tip de furtună se abătea asupra României.
În 1947, matematicianul a fost achitat într-un proces-mascaradă de „sabotaj economic”, dar deja devenise țintă a noii puteri. Pe 30 decembrie 1947, a refuzat locul oferit în trenul regal care părăsea țara: „Aici m-am născut, aici mor”, a spus cu demnitate.
În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, la ora 1:15, doi civili au pătruns în locuința sa din Strada Frumoasă nr. 52, sub pretextul unei interogări. George Pomponiu, nepotul matematicianului, povestea în 1993, pentru ziarul Cotidianul:
„Am fost cel care a deschis ușa unui civil care, punându-mi pistolul în coaste, mi-a zis: “Mergi înainte și a prinde lumina!” A fost ridicat cu pretextul “să dați niște informații și vă aducem înapoi”, fără a se arăta mandat de arestare sau ceva asemănător. De atunci nu s-a mai știut nimic despre el. În 1956, am primit certificatul său de deces, care, la rubrica “locul morții”, menționa: oraș Sighet. Am fost la închisoarea din Sighet. Nu există nici un act sau dovadă din care să rezulte că bunicul meu a fost deținut acolo”.
