Pe 24 iulie 1974, când avionul care îl aducea pe Mikis Theodorakis din exil a aterizat la Atena, mii de oameni îl așteptau pe aeroport. Dictatura coloneilor se prăbușise, cântecele lui puteau fi ascultate din nou, iar compozitorul a cărui muzică fusese interzisă vreme de șapte ani revenea într-o țară care îl transformase, în lipsă, într-un simbol al rezistenței. Grecii îi rosteau numele cu mândrie și îi cântau fericiți melodiile pe care le ascultaseră în secret până atunci. Theodorakis avea 49 de ani și cunoscuse deja succesul internațional, închisoarea, tortura, deportarea și exilul.
Mikis Theodorakis s-a născut pe 29 iulie 1925, pe insula Chios. Tatăl său, Giorgos Theodorakis, provenea din Galatas, un sat din apropierea orașului Chania din Creta, iar mama, Aspasia Poulakis, era originară din Çeşme, din Asia Mică, și ajunsese în Grecia în urma marilor mișcări demografice provocate de destrămarea Imperiului Otoman și de războiul greco-turc.
Pentru că tatăl era funcționar public, familia s-a mutat frecvent, iar copilăria viitorului compozitor s-a desfășurat în mai multe orașe ale Greciei, printre care Mytilene, Ioannina, Patras, Pyrgos și Tripoli. A crescut ascultând cântecele populare grecești și muzica bizantină, două surse pe care avea să le unească mai târziu cu formele muzicii culte occidentale.
A început să compună înainte de a fi primit o pregătire muzicală sistematică, iar în adolescență a organizat un cor și și-a prezentat public primele lucrări. La 17 ani, a susținut primul concert, la Tripoli, însă maturizarea lui artistică a fost întreruptă de război. Grecia se afla sub ocupația Germaniei naziste și a aliaților acesteia, iar tânărul Theodorakis s-a alăturat rezistenței de stânga. În 1943, a fost arestat de autorități, dar a reușit să evadeze și și-a continuat activitatea clandestină la Atena, unde s-a înscris și la Conservator.
Finalul războiului nu a adus pacea în Grecia. În decembrie 1944, în capitală au izbucnit confruntări între forțele de stânga și trupele guvernamentale sprijinite de britanici, iar Theodorakis a luptat de partea Armatei Populare Grecești de Eliberare. A fost rănit și, în anii tulburi care au urmat, a trăit o vreme în clandestinitate.
În timpul războiului civil, început oficial în 1946, a fost arestat din nou și deportat pe insula Ikaria. Doi ani mai târziu a fost trimis la Makronisos, lagărul în care autoritățile încercau, prin tortură, umilințe și muncă forțată, să-i determine pe deținuții comuniști sau suspectați de simpatii comuniste să-și renege convingerile. Theodorakis a fost bătut cu brutalitate, iar starea sănătății lui s-a deteriorat grav, dar, chiar și în acele împrejurări, a compus, a notat teme pe fragmente de hârtie și a păstrat în memorie lucrări pe care avea să le refacă ulterior.
După eliberare și-a încheiat studiile la Conservatorul din Atena, la clasa lui Filoktitis Economidis, iar în 1953 s-a căsătorit cu Myrto Altinoglou, cea care îi fusese alături în anii persecuțiilor și care i-a rămas soție până la sfârșitul vieții. Cuplul a avut doi copii, Margarita și Giorgos.
În 1954, Theodorakis a obținut o bursă și a plecat la Paris, unde a studiat analiza muzicală cu Olivier Messiaen și dirijatul cu Eugène Bigot. A compus muzică simfonică, de cameră și pentru balet, iar lucrările sale au început să fie interpretate mai ales în afara Greciei. „Suite No. 1” pentru pian și orchestră a fost premiată în 1957, la Festivalul Mondial al Tineretului de la Moscova, iar baletul „Antigone” a fost prezentat în 1959 la Covent Garden, în coregrafia lui John Cranko.
Deși cariera internațională părea să-l îndrepte spre lumea muzicii simfonice, Theodorakis a decis să se întoarcă în Grecia în 1960, pentru a încerca să apropie poezia cultă de cântecul popular și să creeze o muzică accesibilă unui public care nu intra de regulă în sălile de concert. Momentul decisiv a fost ciclul „Epitafios”, compus pe versurile lui Yannis Ritsos.
Poezia, scrisă în memoria unui muncitor ucis în timpul unei demonstrații, a fost pusă pe melodii inspirate de tradiția populară și interpretată cu acompaniament de bouzouki, instrument folositpână atunci mai ales de muzicanții din tavernele grecești.
Succesul a fost uriaș. Versurile poeților greci au început să fie cântate în fabrici, în cârciumioare, la manifestații și în casele oamenilor. Theodorakis a continuat să le ofere oamenilor lucrări inspirate din textele lui Giorgos Seferis, Odysseas Elytis și Iakovos Kambanellis, oratoriul „Axion Esti”, pe versurile lui Elytis, devenind una dintre cele mai importante creații ale sale, o sinteză între muzica bizantină, cântecul popular și compoziția simfonică.
Implicarea lui politică s-a intensificat după asasinarea, în mai 1963, a deputatului pacifist Grigoris Lambrakis, de către extremiștii de dreapta, la Salonic. Theodorakis, care îi fusese apropiat, a devenit președintele organizației de tineret întemeiate în memoria lui. Mișcarea Lambrakis a atras zeci de mii de tineri și s-a transformat într-una dintre cele mai puternice organizații ale Greciei. În 1964, compozitorul a fost ales deputat din partea Stângii Democratice Unite.
În același an, numele lui a devenit cunoscut în întreaga lume datorită filmului „Zorba Grecul”, regizat de Michael Cacoyannis, cu Anthony Quinn în rolul principal. Melodia dansului final, inspirată din ritmuri cretane, a ajuns, datorită lui, să fie identificată cu Grecia în acei ani.
Despre acea experiență, a mărturisit: „Când am realizat „Zorba grecul“, am petrecut o lună în Creta. În Grecia era atunci un mare succes tocmai cântecul pe care Zorba îl dansează în film. Lui Anthony Quinn îi plăcea să-l danseze seara într-o cârciumă din târgul unde se filma, a vrut să-l danseze şi în film. Cum nu aveam muzica imprimată cu noi, ne-am gândit ca mai târziu să facem un play-back. Dar am renunţat, deoarece Quinn se legase foarte strâns de muzica de acolo. Şi am făcut foarte bine. De altfel, în Creta Anthony Quinn era… un adevărat cretan. Atât de bine se adaptase, încât ai fi jurat că e grec…”
În 1965, Theodorakis a compus „Balada de la Mauthausen”, pe versurile lui Iakovos Kambanellis, un supraviețuitor al lagărului nazist. Ciclul, interpretat pentru prima dată de Maria Farantouri, a fost considerat una dintre cele mai puternice creații muzicale dedicate Holocaustului.
Pe 21 aprilie 1967, o lovitură de stat a adus la putere junta militară în Grecia, iar Theodorakis a intrat imediat în clandestinitate și a lansat un apel la rezistență, apoi a organizat Frontul Patriotic Antidictatorial. Noul regim politic a interzis prin lege interpretarea, difuzarea și chiar deținerea înregistrărilor lui, iar în august 1967, compozitorul și soția lui au fost arestați. Închis la Atena, a început greva foamei, a fost eliberat la începutul anului următor în urma protestelor internaționale, însă a fost plasat sub supraveghere, iar în august 1968 a fost deportat împreună cu familia în satul montan Zatouna, din Peloponez.
Izolat și păzit în permanență, muzicianul a continuat să compună, scria cântece și le transmitea clandestin în străinătate, unde erau interpretate de artiști greci aflați în exil. În octombrie 1969, autoritățile l-au internat în lagărul de la Oropos. Theodorakis l era bolnav de tuberculoză, starea i se agravase, iar veștile îngrijorătoare au ajuns în Occident.
Dmitri Șostakovici, Leonard Bernstein, Arthur Miller, Harry Belafonte și numeroși oameni de cultură au cerut eliberarea lui, iar campania internațională a avut succes în primăvara anului 1970, când i s-a permis să părăsească Grecia. Pe 13 aprilie, compozitorul a ajuns la Paris și a fost internat imediat într-un spital, soția și copiii alăturându-i-se câteva zile mai târziu.
Theodorakis a început din exil o amplă campanie internațională împotriva juntei, susținând concerte în Europa, America, Orientul Mijlociu și Australia, în acea perioadă venind pentru prima dată în România. Pe 27 iulie 1970, la București, Mikis Theodorakis, prezentat drept președinte al Frontului Patriotic din Grecia, a fost primit de Nicolae Ceaușescu. Stenograma întâlnirii, păstrată în arhivele fostului Comitet Central al PCR, arată caracterul politic al vizitei: compozitorul căuta sprijin pentru lupta împotriva regimului militar de la Atena și pentru unificarea forțelor democratice grecești.
Compozitorul a vizitat țara noastră la câteva luni după cutremurul din 1977, a susținut două concerte la București și a contribuit cu fondurile strânse la ajutorarea sinistraților. Despre acea perioadă își amintea mulți ani mai târziu, după căderea comunismului:
„Ce crudă decepție și ce amară trezire când, îndărătul fațadelor strălucitoare, decorate cu trandafiri, am descoperit cu oroare imensa minciună întruchipată de Jivkov, Ceaușescu, Honecker. O minciună criminală pe care toți comuniștii din lumea liberă am întreținut-o cu inconștiență. În fața voastră nu putem invoca absolut nicio scuză, știu. (…) Am constatat cu ochii mei până la ce stadiu de mizerie prăbușise „paradisul marxist” una din cele mai bogate și prospere țări ale continentului. Iar calvarul demenței ceaușiste încă nu se dezlănțuise… Destinul meu reflectă, de fapt, destinul unei mari părți a intelectualității europene. Al unei generații care acum trebuie să aibă curajul să recunoască istorica ei greșeală, să și-o asume și să o demaște…”,
În noiembrie 1978, „România liberă” a publicat un amplu interviu cu Theodorakis, centrat asupra creației sale, a lucrărilor scrise în anii de detenție și a proiectelor viitoare. Compozitorul evoca prima simfonie concepută în condițiile lagărului de la Makronisos, baletele, muzica de film și mărturisea că intenționează să revină la creația simfonică.
În anii exilului, Theodorakis l-a cunoscut pe Pablo Neruda și a început să compună „Canto General”, o vastă lucrare vocal-simfonică inspirată de epopeea poetului chilian. A scris, de asemenea, muzica filmului „Z”, realizat de Costa-Gavras și inspirat de asasinarea lui Grigoris Lambrakis. Au urmat „State of Siege”, tot în regia lui Costa-Gavras, și „Serpico”, filmul lui Sidney Lumet cu Al Pacino.
Prăbușirea Dictaturii coloneilor, în vara anului 1974, i-a permis să se întoarcă acasă, unde a fost primit ca un erou, primele sale concerte căpătând caracterul unor manifestații populare. După șapte ani în care fusese interzisă, muzica lui se auzea din nou în piețe și la posturile de radio din Grecia.
În 1978, a candidat fără succes la funcția de primar al Atenei, sprijinit de Partidul Comunist Grec, în 1981 a fost ales din nou deputat, iar doi ani mai târziu a primit Premiul Lenin pentru Pace.
Cea mai surprinzătoare decizie politică a lui Theodorakis a venit în 1989, când a candidat ca independent pe listele partidului conservator Noua Democrație, explicând această asociere prin dorința de a contribui la depășirea crizei politice și a scandalurilor care marcaseră guvernarea socialistă a lui Andreas Papandreou. A fost ales deputat, iar în 1990 a devenit ministru al Culturii în guvernul condus de Konstantinos Mitsotakis.
Un an mai târziu, compozitorul a revenit în țara noastră, cu acel prilej spunând într-un interviu: „Sunteți preocupați acum, mai mult ca orice, de democrație. După 45 de ani de nepracticare a acesteia, este greu să o aplici. Noi, care în Grecia avem democrație de mult, putem să spunem că suntem elevi, că încă o mai învățăm. Democrația se învață greu, pentru că ea presupune ca fiecare să-l asculte pe celălalt. Or, acest lucru, să recunoaștem, este greu. În plus, mai trebuie să conștientizăm faptul că fiecare dintre noi, dar fiecare, are responsabilități și îndatoriri în calitate de cetățean al țării. Pentru a învăța democrația este nevoie de multă, multă răbdare și înțelegere. Oricum, actualul context european vă este de ajutor. România este o țară de tradiție occidentală, iar prin limba română aparține latinității și francofoniei. România este o țară cu tradiții culturale extraordinare – să-l amintesc doar pe George Enescu, pe care-l apreciez enorm – și, totodată, o țară bogată. Acum mai trebuie ca oamenii României să înțeleagă că dacă muncesc, o fac pentru ei, nu pentru altcineva…”
După retragerea din guvern, a fost numit director muzical al orchestrelor și corului Radioteleviziunii Elene și a revenit tot mai mult la compoziție.
În ultimele decenii ale vieții a scris opere inspirate din tragedia greacă, printre care „Medea”, „Elektra”, „Antigona” și „Lysistrata”, a continuat să fie o voce puternică în dezbaterile publice, a condamnat războiul din Kosovo, invazia Irakului și, mai târziu, măsurile de austeritate impuse Greciei în timpul crizei financiare.
Sănătatea tot mai fragilă l-a obligat să-și reducă aparițiile publice, dar muzica lui a continuat să fie interpretată în întreaga lume. Mikis Theodorakis a murit pe 2 septembrie 2021, la reședința sa din Atena, la vârsta de 96 de ani. Guvernul grec a declarat trei zile de doliu național, iar trupul i-a fost depus în catedrala mitropolitană, unde mii de oameni au venit să-i aducă un ultim omagiu.
Potrivit dorinței sale, compozitorul a fost înmormântat la Galatas, în Creta, alături de părinții și de fratele său, la ceremonia funerară cântecele sale fiind intonate din nou, așa cum se întâmplase în piețele Greciei, în lagăre, în clandestinitate și la întoarcerea din exil.
Surse:
Schott Music – „Mikis Theodorakis”
The New York Times – Robert D. McFadden, „Mikis Theodorakis, Greek Composer and Marxist Rebel, Dies at 96”, 2 septembrie 2021
The Guardian – Ivan Hewett, „Mikis Theodorakis obituary”, 2 septembrie 2021
Deutsche Welle – „Mikis Theodorakis: Greece’s poet of freedom”, 2 septembrie 2021
