Frumoasă, discretă și înzestrată cu o sensibilitate aparte, Ilinca Tomoroveanu a urcat pentru prima dată pe scena Teatrului Național din București în 1964, în perioada studenției, și a rămas atașată de această instituție întreaga viață, construind personaje din repertorii foarte diferite și lucrând alături de unii dintre marii actori și regizori ai teatrului românesc. A jucat și în filme, a apărut la televiziune și a fost una dintre prezențele remarcabile ale spectacolelor de poezie, dar scena a rămas locul în care și-a găsit adevărata vocație. Viața ei artistică a început însă aproape întâmplător.
Născută la București, la 21 august 1941, Ilinca Tomoroveanu își imaginase inițial un alt drum. În adolescență își dorea să devină critic muzical. În 1959, după terminarea studiilor liceale, a fost selecționată pentru un rol în filmul „Mândrie”, regizat de Marius Teodorescu, iar întâlnirea cu cinematografia i-a schimbat planurile.
A fost admisă la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale”, unde s-a remarcat încă din anii de studiu, printre rolurile care i-au fost încredințate numărându-se Ofelia din “Hamlet” și Mona din “Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, cel din urmă devenind și examenul ei de diplomă. În 1964, numele actriței era deja cunoscut publicului prin aparițiile în câteva filme, printre care „Dragoste lungă de-o seară”, “Runda a 6-a” și “La porțile pământului”.
La 15 mai 1964, pe când era studentă în ultimul an la IATC, a debutat pe scena Studio din Piața Amzei a Teatrului Național. Regizorul Horea Popescu îi oferise rolul Cristinei din „Moartea unui artist” de Horia Lovinescu. Avea să-și amintească peste ani de emoția acelui moment și de partenerii extraordinari pe care îi avusese încă de la început: Toma Caragiu, Elvira Godeanu, Tanți Cocea, Eugenia Popovici, Florin Piersic și Matei Gheorghiu: „Rolul celor mai frumoase amintiri, rămas în suflet ca o rază de soare la care mă încălzesc ori de câte ori simt nevoia”, spunea despre Cristina.
Debutul a fost urmat de alte roluri importante: Oana în “Apus de soare”, Anca în “Vlaicu Vodă”, Crina în “Patima roșie”, Rosette în “Să nu te joci cu dragostea”, Dona Anna în “Castiliana”, Kathie în “Heidelbergul de altădată”, Celesta în “Dulcea pasăre a tinereții”, Lucile Desmoulins în “Danton” și multe altele.
În 1976, pe când se pregătea pentru rolul Roxanei din “Cyrano de Bergerac” de Edmond Rostand, vorbea despre personaj cu entuziasm, dar și cu o anumită neliniște: „Roxana este un tip special de ingenuă; evoluția ei este foarte generoasă — de la sentimentele vagi, adolescentine, până la cele profunde, ale maturității. Am, deci, de parcurs o traiectorie scenică destul de complexă și de anevoioasă. Roxana este un rol râvnit de fiecare actriță, sigur că mi-l doresc și eu. Cu acest tip de personaje, dacă nu te întâlnești la vârsta potrivită, mai târziu e… prea târziu.”
Deși cinematografia îi oferise notorietate, Ilinca Tomoroveanu nu a ascuns niciodată faptul că teatrul a fost pentru ea spațiul esențial al profesiei.
Într-un interviu acordat după mai multe decenii petrecute la Național, mărturisea că nici ei nu-i venea să creadă că trecuseră atâția ani de la debut: „Nu mi s-a întâmplat, în cei 36 de ani de teatru, să nu găsim un «modus vivendi» convenabil amândurora: actor și regizor.”
Deși publicul a asociat-o adesea cu rolurile dramatice, Ilinca Tomoroveanu mărturisea că și-ar fi dorit să joace mai mult în registrul comic. O întâmplare cu totul neașteptată i-a demonstrat însă că granița dintre dramă și comedie poate fi foarte fragilă. În “Cadavrul viu” de Tolstoi, regizat de Gelu Colceag, intrase într-un rol pe care îl considera foarte serios și în care se angajase profund. Numai că publicul râdea în hohote și aplauda tocmai la scenele pe care actrița nu le concepuse în registru comic.
„Faptul demonstrează teoria că și comedia se joacă la fel de serios ca drama…”, spunea.
Ilinca Tomoroveanu și-a cunoscut viitorul soț, pe actorul Traian Stănescu, în timpul probelor pentru filmul „Mândria”. Aveau să joace împreună în “Castiliana”, “Al patrulea anotimp” și “Între patru ochi”.
Viața lor de familie a fost însă departe de imaginea spectaculoasă pe care publicul ar fi putut-o atribui unui cuplu de actori: „Primim prieteni sau mergem noi la ei, ieșim câteodată din București, mai citim câte-o carte sau facem gospodărie și ne uităm, în ultimul timp, din ce în ce mai puțin, la televizor, fiindcă, din păcate, nu prea avem ce să vedem. Așadar, e greșită ideea că actorii și-ar petrece timpul liber într-un mod cu totul special…”
De-a lungul carierei, a lucrat cu regizori aparținând unor generații și concepții artistice diferite. Îi cunoscuse pe marii regizori ai Naționalului, precum Sică Alexandrescu, Moni Ghelerter și Finți, dar și pe regizori mai tineri, printre care Andrei Șerban, Victor Frunză și Sanda Manu. Atașată de dramaturgia națională, credea că teatrul avea o datorie față de autorii români și considera că publicul poate fi în continuare interesat de piesele românești.
În cinematografie, Ilinca Tomoroveanu nu a avut întotdeauna parte de rolurile pe care și le-ar fi dorit. Deși debutase foarte tânără și fusese remarcată încă de la primele apariții, își privea cu o sinceritate rară filmografia.
În 1973, actrița spunea fără ezitare: „Dacă mă gândesc la rolurile pe care le-am jucat în filme până acum, pot spune, cu mâna pe inimă, că majoritatea au fost roluri nesărate, neavând nicio semnificație profundă, artistică sau dramatică… Am jucat — nu are rost să mă mint sau să satisfac orgoliul altora — roluri incerte, roluri inerte din punct de vedere dramatic, de multe ori false din punct de vedere al adevărului.”
Dar avea și câteva excepții de care era cu adevărat mândră: „Există, totuși, în cariera mea cinematografică câteva puncte luminoase, de care îmi aduc aminte cu plăcere, nu numai pentru că m-au «pus la încercare» ca actriță, ci mai ales pentru că am găsit în ele adevăr de viață și de gândire, pentru că rolurile acelea spuneau ceva…” Printre acestea, enumera “Dragoste lungă de-o seară”, “La porțile pământului” și, mai ales, “Pentru că se iubesc”.
Deși a fost o figură extrem de cunoscută și apreciată, nu și-a dorit să devină o vedetă: „Anonimatul în locuri publice e mai plăcut. Actor ești pe scenă, în rest rămâi un om obișnuit. Vedetismul îmi displace”, mărturisea.
Ilinca Tomoroveanu a rămas, în memoria celor care au văzut-o pe scenă, o actriță elegantă și discretă. Avea o frumusețea care atrăgea privirea, dar a știut că frumusețea, singură, nu poate susține o carieră. A avut șansa unor întâlniri importante, dar și disciplina de a-și construi singură drumul. A cunoscut succesul, fără să devină prizoniera vedetismului.
Dincolo de roluri, de aplauze, de filme și de spectacole, a lăsat în memoria spectatorilor imaginea unei artiste care și-a respectat meseria, partenerii, regizorii și publicul. A rămas fidelă Teatrului Național, și-a privit cu luciditate propria carieră și nu a confundat niciodată notorietatea cu valoarea, iar despre familie, despre teatru și despre profesie a vorbit întotdeauna fără ostentație, cu o discreție care pare astăzi aproape de modă veche.
Ilinca Tomoroveanu s-a stins din viață pe 2 mai 2019, la vârsta de 77 de ani, după o lungă suferință.
Surse: revistele Cinema, Teatrul, Flacăra
