Filmul lui preferat era „Notorius” al lui Alfred Hitchcock, pe care îl considera „frumos și elegant”, discul pe care îl iubea era „Pilgrim” al lui Eric Clapton, băuturile favorite au fost sucul de portocale, vinul roșu și vodca, iar din bucătăria italiană prefera spaghetele cu roșii și busuioc și pâinea abia scoasă din cuptor.
Întrebat cum își imaginează paradisul, a răspuns că ar putea fi „o interminabilă plajă acoperită cu nisip alb, un cer limpede și un hamac la umbra a doi palmieri”. Într-un interviu acordat în 1995 revistei Paris Match, Giorgio Armani mărturisea:
„Vin dintr-un mediu foarte modest. Tatăl meu a lucrat în transporturi, iar mama se ocupa de casă și de copii. Nu aveam prea mulți bani. Nu ieșeam des în lume, iar moda nu era punctul meu forte pe atunci. Nu eram genul de copil care să îmbrace păpușile! Am început, fără prea multă convingere, studii de medicină, pentru a le face plăcere părinților mei. Am abandonat după doi ani. Voiam să fac ceva creativ, dar nu știam prea bine ce. Mă căutam.
În 1957, după ce am făcut stagiul militar, am intrat, din întâmplare, la „La Rinascente”, unul dintre marile magazine din Milano, ca vitrinier. Lucrul ăsta mă amuza. Aveam o opinie despre orice. Aveam „ochiul proaspăt”, îmi petreceam timpul criticând tot, nu-mi plăcea nimic din ceea ce vedeam. Găseam că se etala prea mult lux. Am remarcat că ceea ce plăcea cel mai mult erau hainele masculine purtate de femei. În ziua aceea, am înțeles!
Și, dacă e să fiu sincer, mama a fost sursa mea de inspirație. Ea se îmbrăca totdeauna cu rochii simple, cu blazere. De la ea am învățat sobrietatea. Secretul meu este că nu am încărcat niciodată o toaletă.
– Ce v-a determinat să înființați propria dvs. casă de modă?
– Fără prietenul meu, Sergio Galeotti,, n-aș fi făcut-o niciodată. Câștigam destul de bine la Cerutti, însă Sergio credea foarte mult în posibilitățile mele. El a fost „motorul” carierei mele. M-a obligat să mă depășesc. Am început cu 35.000 de franci, în două încăperi, la Milano, cu o singură angajată. Eu desenam într-o cameră, Sergio vindea în cealaltă.
– Prima colecție, în 1975, a avut un succes imens. Simțul afacerilor la dvs. este recunoscut astăzi. Sunteți un businessman sau un creator?
– Amândouă. Până atunci, afacerile erau mai curând apanajul lui Sergio. După moartea sa, am fost debusolat. A trebuit să învăț totul de la început: să vorbesc cu avocații, să cunosc partea comercială a muncii mele. Am descoperit, spre marea mea surpriză, că aveam simțul afacerilor. Punctul meu forte rezidă în aceea că am înțeles instinctiv ce trebuie sau nu să fac. Dar cred că sunt un obsedat al detaliului!
– Cum sunt administrate afacerile dvs.?
Este o asociație familială, destul de elastică. Toate beneficiile sunt reinvestite. Nu facem datorii și nu încurajăm decât creația și plasarea produselor. Marja de siguranță este estimată la 18%.
– Cum vă folosiți banii?
– Nu fac nimic special pentru a-mi mări capitalul. Nu-mi plac banii pentru ei înșiși, pentru ce mi-ar folosi să am mai mulți? Pentru urmași? Au deja destul! Aș dori mai curând să particip la acțiuni de caritate pentru profitul celor care au într-adevăr nevoie.
Am cu ce să-mi cumpăr un avion, castele, tablouri de Picasso. Dar n-am fost crescut în acest stil. Singurul meu lux îl reprezintă cele patru case ale mele: „Pantelleria”, o insulă între Tunisia și Sicilia, casa mea de la țară, aproape de Milano („Broni”); Saint-Tropez, mica mea bucată de Provence, și hotelul meu de la Milano, unde am birourile, atelierul și teatrul. Aici am amenajat o sală de spectacole pentru a organiza defilările modelelor pentru presă și clienți.
Nu am nici o colecție de artă; îți trebuie timp să înveți să te pricepi la artă și să cutreieri galeriile. Eu nu am timp și nici nu vreau să mă prefac a fi un cunoscător sau un rafinat amator, doar pentru că asta se poartă. Am alte competențe. Apoi, banii îmi permit să fiu liber și să fac ce vreau, însă ar fi prea mult. Am 60 de ani și n-o să încep la această vârstă să trișez. Viața e prea scurtă!
– Măcar știți să profitați de pe urma celebrității?
– Vreți să spuneți dacă am timp liber? Ei bine, nu am. Încerc să mă refugiez o lună pe an pe insulă, Pantelleria, și în scurte și rare sejururi în celelalte case ale mele. Dar tot timpul lucrez. Am atât de puțin timp liber încât cea mai mică relaxare devine greu de atins. Am gusturi foarte simple. Nu-mi plac mondenitățile. Seara mă mulțumesc să privesc un film de referință la televizor.
Ideea mea despre gust se rezumă la a primi prietenii la o masă bună și într-o ambianță relaxantă. Îmi place ca oamenii să savureze momentele fără pretenții, simple, dar să aibă sentimentul că au petrecut la mine o seară deosebită. Aceasta este cea mai mare plăcere a mea…”
Secretul succesului lui Giorgio Armani a stat în consecvența cu care și-a urmat propria viziune, fără să se lase atras de excesele și schimbările capricioase ale modei. A renunțat la rigiditatea hainelor tradiționale, a înlocuit croiala clasică cu linii fluide și confortabile și a transformat discreția într-o formă recognoscibilă de eleganță.
Ascensiunea lui a fost favorizată de apropierea de cinematografie și de Hollywood, dar longevitatea imperiului Armani s-a sprijinit pe disciplină, atenția acordată calității și păstrarea independenței companiei, pe care a refuzat să o cedeze marilor grupuri internaționale.
Designerul își rezuma filosofia în câteva cuvinte: „Moda trebuie să răspundă nevoilor oamenilor, făcând viața mai ușoară și mai frumoasă”, adăugând că prefera consecvența și creațiile cu suflet în locul acceptării oarbe a noilor tendințe.
Legendarul designer italian Giorgio Armani s-a stins din viață pe 4 septembrie 2025, la vârsta de 91 de ani.
