“Naturaleţea nu se poate forma, e un dar care, probabil, se poate cultiva. Cred că se ajunge la această naturaleţe de pe scenă şi din film prin originalitate, prin abatere de la regulă, printr-un soi de “greşeală”. În ceea ce mă priveşte, firescul se poate datora detaşării cu care privesc lucrurile. Prin studiu, prin munca la un rol se poate construi o anumită notă, nuanţa replicii, a caracterului. Există o ştiinţă de a “da poanta”, de a calcula o reacţie. Un spirit analitic şi hiperexact, aşa cum sunt eu, poate să detecteze într-un moment de inspiraţie ideea personajului, după care totul curge năvalnic spre desăvârşirea lui. Există oameni care, tăcând, sunt impresionanţi. Atunci când un actor tace sau când apare rostind doar câteva replici, are forţa de a capta atenţia prin ceva. Se vede că eu am acel ceva. Spontaneitatea trebuie să existe ca un fel de act reflex al unei atitudini pe care o ai, raportată la un stimul. Cazul reprezentativ de spontaneitate, în acest sens, mi s-a părut a fi cel al deputatului Ştefan Cazimir care, coborînd de la tribună, a fost interpelat de o doamnă cu vorbele: “Ţara arde şi baba se piaptănă”. Domnul Cazimir a ripostat prompt: “De data aceasta, baba sunteţi dumneavoastră”. Prezenţa de spirit nu e un simplu efect, un truc prin care cauţi să câştigi simpatie, ci un fapt ce caracterizează personalitatea umană, o conturează, o exprimă.
Îmi amintesc că, odată, a pocnit un reflector pe scenă. Partitura mea avea un pasaj unde se vorbea despre o salvă de tun care survenea la un moment dat. Am decalat textul, asociind replicile acelui zgomot provocat de întâmplare. Însă prin spontaneitate nu poţi îmbunătăţi sau da strălucire unui text; ea este totuşi echivalentă cu o intervenţie, ce poate înstrăina sensul unei scene sau al unui personaj. Replicile venite din sală, reacţiile spectatorilor, o remarcă mai puţin obişnuită pot crea momente extra-text. Trebuie să fii oricând capabil să ieşi frumos din aceste situaţii. Am făcut teatru, negândindu-mă la teatru. Am ajuns aici prin destin. Aşa a vrut tatăl meu, care a fost un muncitor simplu, dar a avut ideea fixă ca eu să mă fac artist. În 1959, când am dat examen la IATC, s-au organizat două concursuri; am picat la primul şi am reuşit la al doilea. În drumul meu a apărut un om Ion Cojar, care a fost capabil să descopere, sub grămada de lest care mă acoperea şi mă acoperă şi azi uneori, piatra preţioasă care ar putea fi şlefuită. Ceea ce a întrevăzut atunci, a scos apoi la lumină folosindu-şi calităţile de pedagog. Pentru mine, întâlnirea cu teatrul s-a produs prin acest om deosebit.
Întâlniri de acest tip, “providenţiale”, am avut destule, așa cum probabil are fiecare. În film, regizorul Andrei Blaier mi-a încredinţat rolul Şaptefraţi. Eu am făcut foarte multă armată: am prins şi după terminarea stagiului militar vreo patru concentrări. Am studiat acolo foarte multe tipologii umane. În armată oamenii se manifestă intr-un anume fel, spiritul cazon din ei domină. Am avut şansa întâlnirii cu roluri extraordinare: Meciotkin din “Vara trecută la Ciulimsk de Vampilov”, Phill Hogan din “Luna dezmoșteniţilor de O’Neill”. Dacă mă gândesc bine, tot drumul nostru în viaţă este marcat de şansa unor întâlniri posibile sau de neşansa unor ratări. Aşa se deosebesc cei norocoşi. Mă consider un om foarte norocos. Sunt mulţi actori mai buni decât mine, care n-au avut şansă sau care, din motive ţinând de datele temperamentului lor, s-au simţit jigniţi în anumite raporturi între oameni şi atunci n-au făcut film sau n-au colaborat cu televiziunea. Sunt mulţi. Ei au avut un orgoliu mai presus de realizarea lor profesională. Eu am fost truditor şi am urmărit să mă perfecţionez în meseria mea, care, deşi te supune uneori la umilinţe, are o notă incontestabilă de nobleţe. Prin umilinţa mea, omul învaţă să nu se mai umilească. Totul ţine de personalitate, de contextele în care am evoluat, de temperament, de cei care m-au ajutat să cunosc mai bine lumea artistică. În fiecare om se găseşte şi mâl, dar şi praf de stea, şi puţină nebunie care te aruncă pe o orbită, deasupra lucrurilor teme, monotone”.
Clovnul trist este specialitatea mea ca actor. Comicul mergând până la grotesc şi dramatic, muchia dintre râs şi plâns, paradoxul trăirii unui personaj m-au atras întotdeauna, poate şi datorită amestecului de stări contrare ce coexistă în mine. Când eram la Piatra-Neamţ, am pierdut o bursă în Franţa care mi-ar fi oferit posibilitatea de a exersa mijloacele de expresie ale unui clovn. Dacă aş fi folosit acel prilej, poate că azi aş fi fost foarte bogat. Aş fi devenit un clovn foarte special. În piesa lui Vişniec am fost distribuit de Nicolae Scarlat, cu foarte mult entuziasm. Propunerea m-a tentat, fiind vorba de trei clovni bătrâni în care nu mai rămăsese decât ceea ce era mai penibil – clovneria pur şi simplu. Clovnul este o figură comică tragică, dar nobilă. Însă, la un moment dat, îmbătrânind, lovindu-se de toate greutăţile vieţii, clovnul genial se poate transforma în cabotin ordinar. A fost foarte interesant rolul tocmai pentru această căutare subterană, a unui “rest” conţinut de personaj. La Bienala de la Bonn, spectacolul a şocat prin originalitatea· şi forţa lui. Nu consider că am făcut un rol mai bun decât Mitică Popescu sau Alexandru Bindea, am fost foarte bine “sudaţi” toţi trei. A doua zi, o cronică apărută în presa germană nota: “Dacă cei trei actori ar fi fost fotbalişti, ar fi fost de mult cumpăraţi”. Şi aici se amestecă râsul cu plânsul: trebuia să mă fac fotbalist, ca să fiu cumpărat de nemţi; fiind actor, m-a flatat comparaţia lor, dar am rămas doar cu asta. Măsura adevărată a unui actor o dă scena, adică scândura din faţa publicului, pe care trebuie să cari in spate un rol, timp de o oră, două sau cinci. O faci ca şi când ar fi vorba despre testamentul tău. Aceasta e convingerea mea profesională, presupune un uluitor transfer de energii, o “ştafetă” între personaj, astfel încât la un moment dat îl primeşti fără a-l considera un corp străin. Când ai această şansă extraordinară, tot chinul de pe scenă dispare. Pe scenă concentrarea e foarte mare, nu-ţi poţi permite să greşeşti, nu poţi repara, şi aici e o întreagă nebunie.
După ce terminam spectacolul, mă gândesc acum la “Luna dezmoșteniţilor”, la Phil Hogan, rolul cel mai iubit şi cel mai complex al existenţei mele, îmi dădeam jos burta, spatele, pentru că îmi făcusem un “ambalaj” care să mă “rotunjească” până la dimensiunile personajului. Toate erau aproape gelatinoase de transpiraţie, eram ud tot. Trebuia să mă frec cu tiner ca să-mi dau jos barba. Scoteam de pe mine -la propriu! – personajul. Când mă vedeam în hainele mele modeste, cu gulerul fulgarinului ridicat, şi mă îndreptam spre casă, eram fericit. Eram descătuşat. Rolul mi-a cerut o mare cheltuială de energie, şi mă simţeam mult mai bine în hainele mele decât în pielea personajului. În schimb, el mi-a oferit un sentiment de deplinătate a existenţei. Am citit undeva că, la un moment dat, Kean, marele actor englez, începea să încurce replicile cu viaţa. Li se întâmplă acest lucru şi celor mai puţin celebri, dar care au responsabilitatea rolurilor pe care le interpretează. De multe ori mă pomenesc trăind, în viaţa obişnuită, scene din teatru, şi invers (al doilea caz e mai banal, deşi experienţa de viaţă poate fi hotărâtoare pentru un rol). Raportul dintre actor şi personaj e foarte complex, de aceea au apărut şi atâtea şcoli de teatru. Unii îşi răscolesc toată viaţa, dorinţele, frustrările pentru a ajunge la stratul cel mai adânc al conştiinţei, eliberând energii pe care poate nu le intuiau. Ce operaţie dureroasă pentru un spirit, pentru un om! Şi totul, pentru a ajunge la un ton adevărat, la un fel anume de a spune un cuvânt… Transferul produs între actor şi personaj e una dintre cele mai bizare, mai insolite şi mai crâncene experienţe umane. Imaginează-ţi că într-un timp scurt pot juca un rege, un cerşetor, un amant şi un încornorat. lei palme şi dai şuturi. Şi toate astea, condensate în puţinul care sunt eu. Uneori teatrul îţi oferă şanse uluitoare. Nu e de mirare că unii actori o iau razna şi ajung infatuaţi sau aleg calea alcoolului, ori se satură de această muncă nebună, tragică, obsedantă. Teatrul privit din sală e o vrajă plină de învăţăminte, un miraj care se poate uneori concretiza în viaţa ulterioară a unui spectator. Privit de pe scenă, e o mare durere, un chin, o trudă înfiorătoare. Chiar şi drumul până la un rol mic, dar care îşi are tâlcul lui – cum e şoferul de taxi din Harvey, este destul de lung.
Poate că uneori nici nu eşti conştient de lumina unui rol. Eu aş fi găsit lumina şi într-o viaţă simplă, in mijlocul naturii. Însă nu pot să ocolesc sau să nu constat ca atare speranţa care există în teatru şi care se iveşte chiar din acest paradox al fericirii şi chinului ce însoţesc viaţa scenei. Mi-e ciudă uneori că trebuie să mă umilesc pentru ca spectatorul să priceapă ceva. Misiunea pe care mi-am asumat-o nu am luat-o ca pe o bagatelă. Pentru mine a fost un mod foarte serios şi dramatic de existenţă. E o profesiune de credinţă, ce ascunde un fel de ritual. Cel mai interesant lucru e să stai in culise, neobservat de nimeni, şi să urmăreşti cum se manifestă actorii, cât sunt de neliniştiţi, cum îşi caută starea cu care să intre pe scenă. După treizeci de ani de teatru, am un anume exerciliu al acestei nelinişti. Tol aplombul de pe scenă vine din siguranţa cu care ataci primul pas şi primul cuvânt. Dacă vorba e cu două înţelesuri sau dacă scena are un tâlc al el, observ fizionomia spectatorilor, văd cum li se transformă chipul, facies-ul, deci şi ceea ce e înăuntru, în spatele ochilor, şi atunci mă inundă o bucurie nemaipomenită. Când vezi ce forţă are cuvântul tău, trupul tău, îţi spui că aceasta e speranţa, lumina, existentă mereu in mintea actorului adevărat, care e un mare truditor, un serv. Dacă e închinată scopului de a anima omul, de a-l întări, de a-l schimba, de a-l entuziasma, această servitute devine speranţa profesiei mele, speranţă care cred că ar trebui să lumineze orice altă lucrare spirituală.
Valentin Uritescu s-a născut pe 4 iunie 1941 și a încetat din viață pe 17 iunie 2022, la București.
Sursa:
Revista Teatrul Azi, Valentin Uritescu: “Clovnul trist este specialitatea mea”, 1995, un interviu realizat de Adina Bardaș
