Rodica Ojog-Brașoveanu, mama romanelor polițiste

Rodica Ojog-Brașoveanu, supranumită deseori „Agatha Christie a României”, a fost una dintre cele mai populare scriitoare de romane polițiste din literatura contemporană. Personajele cărților ei, de la Melania Lupu, bătrânica excentrică și genială, până la tinerii anchetatori din anii ’80, au adus un suflu original și un umor foarte apreciat de cititori.

 

Angela Rodica Ojog-Brașoveanu s-a născut pe 28 august 1939 la București și a fost fiica unei profesoare, Ana, și a avocatului Victor Ojog. Tatăl ei a fost arestat de mai multe ori imediat după venirea comuniștilor la putere, pentru că fusese membru al Partidului Național Liberal (motivul invocat de oficialități a fost „fals în acte private și publice, uz de fals și delictul de inducere în eroare a autorităților”), perioadă în care familia a fost nevoită să trăiască din vânzarea lucrurilor din casa – tablouri, covoare, bijuterii, chiar și mobilier. Bunicul patern, poetul Ion Ojog, a fost membru al Cenaclului Sburătorul, care a fost condus de criticul literar Eugen Lovinescu.

Rodica urmase primele clase la școala „Maison des Français”, apoi a terminat Liceul „Domnița Ileana”, la absolvire s-a înscris la Facultatea de Drept a Universității din București, dar în 1956 a fost exmatriculată din toate facultățile din țară și arestată sub acuzația de solidarizare cu susținătorii revoltei anticomuniste din Budapesta. De altfel, mulți studenți se aflau în aceeași situație, dar Rodica Ojog fusese direct implicată în organizarea mișcărilor studențești de la Drept.

Desfășurarea evenimentelor din Ungaria era urmărită cu mare interes de studenții din România, care obțineau de la radio Europa Liberă sau din alte surse informații despre evenimentele de la Budapesta și au început să discute despre ideea de a începe la București acțiuni similare. Tinerii români nu au format comitete care puteau fi considerate organizații clandestine, dar, în schimb, au constituit grupuri de acțiune locală, la nivel de facultăți.

Mișcările cele mai active au fost cele de la Științe Juridice (unde studia și Rodica Ojog), Filologie, Teatru, Medicină, Arhitectură, Politehnică, Filozofie, precum și de la Institutul Medico-Militar. Singurele surse despre numele celor implicați sunt procesele care au urmat după înăbușirea mișcării, respectiv datele prezentate în ședințele de demascare ale studenților rebeli și ulterioarele excluderi din facultăți. Rodica și mulți alți colegi de la Științe Juridice și din alte instituții de învățământ bucureștene și-au pierdut în acel an dreptul de a mai frecventa cursurile universitare.

După exmatriculare, pentru a-și asigura un viitor, s-a căsătorit cu Mihai von Gaspar, un bărbat din Timișoara, dar nu a abandonat ideea de a urma studii superioare. A făcut memorii la Ministerul Învățământului pentru a se putea întoarce în facultate, dar i s-a comunicat că revenirea este condiționată de o „reabilitare”, adică de un an de muncă necalificată într-o fabrică, unde să devină „fruntașă în producție”.

În acea perioadă a divorțat și s-a angajat ca muncitoare la fabrica de medicamente „Galenica”, iar în 1962, a fost admisă la Facultatea de Științe Juridice din Iași, pe care a absolvit-o în 1967.

În 1963, Rodica Ojog l-a cunoscut pe actorul Cosma Brașoveanu și s-a căsătorit cu el în același an, mariajul fiind unul fericit. Șase ani mai târziu a debutat cu un scenariu la televiziune, „Crima din Cișmigiu”, iar primul roman polițist, „Moartea semnează indescifrabil”, l-a scris la insistența soțului și l-a publicat în 1971, la Editura „Albatros”.

 

În urma succesului acestui volum, a renuntat la cariera în avocatură și s-a dedicat scrisului. A publicat 38 de romane, cele mai multe polițiste, dar și câteva istorice și unul științifico-fantastic, mai multe povestiri, o piesă de teatru și cinci scenarii TV. Cărțile „Cianură pentru un surâs“,„Bună seara Melania“, „Enigma la mansardă”, „Spionaj la mănăstire“, „Cocoșatul are alibi”, „Plan diabolic“, „Minerva se dezlănțuie“, care au fost publicate înainte de 1989, au devenit best-seller-uri în acea epocă.

Scriitoarea mărturisea într-un interviu: „Eu am îndrăgit-o cel mai mult pe bătrâna infractoare Melania. Sub o înfățișare simpatică, de bătrână cu aer de vreme trecută, din anii gavotei, ea ascundea o minte diabolică, ea regiza toate crimele. Am căutat să fac din Melania o criminală foarte deșteaptă, de fapt toți infractorii mei sunt deștepți, așa are farmec un roman polițist. Ideea de a crea acest personaj, Melania, mi-a venit de la filmul american „Aeroportul”. În acea peliculă apărea o bătrânică care înșela vigilența tuturor echipelor de polițiști din aeroport și reușea să circule fără bilet cu avionul, apoi se războia cu Mafia, cu bande de gangsteri. Așa s-a născut personajul Melania din romanele mele. De fapt, pe bătrânica Melania n-o prind detectivii, ci o deconspiră motanul ei iubit. Chiar am primit observații pe vremea lui Ceaușescu: au strâmbat niște șefi din nas că pe criminală n-o descoperă milițienii, ci un pisoi, pasămite nu se putea ca motanul să fie mai deștept ca ofițerii…”

În anii ’80, contextul politic din România comunistă a influențat profund literatura, inclusiv genul polițist. Nicolae Ceaușescu impusese, prin directive clare, o imagine idilică a societății: România trebuia prezentată ca o țară lipsită de crime, fără infracțiuni majore, fără drame sociale. Orice text care aducea în prim-plan agresiuni, jafuri sau omoruri era considerat subversiv, pentru că „păta” imaginea oficială a regimului. Din acest motiv, romanul polițist clasic, care presupunea o crimă, un anchetator și o rezolvare, devenea aproape imposibil de publicat. Mulți scriitori, printre care și Rodica Ojog-Brașoveanu, au fost nevoiți să găsească soluții de compromis: au mutat accentul de pe violență pe mister, de pe crimă pe micile fraude sau pe „enigme intelectuale”, iar anchetatorii lor s-au transformat în personaje care investigau mai degrabă puzzle-uri sociale sau morale decât fapte penale.

“— Am început să cred și eu că Melania există, spunea într-un interviu din 1990 publicat de revista ‘Femeia’. Pentru că am o formaţie juridică şi am lucrat la începutul carierei câţiva ani ca avocat, se crede, îndeobşte, că-mi extrag cazurile din arhivele poliţieneşti. Eroare! Totul este inventat, cele aproape 1.000 de personaje din romanele mele sunt fictive. O singură dată m-a tentat să scriu, pornind de la un articol de ziar, romanul „Omul de la capătul firului”. Cele câteva cunoştinţe care şi-au recunoscut unele trăsături de caracter în prima mea carte n-au mai vrut să vorbească cu mine, aşa că am preferat apoi să apelez la imaginaţie.

— Şi eu am recunoscut în Minerva ceva din teroarea pe care mi-o transmitea profesoara de matematici din liceu.

— Unde aţi învăţat?

— Aici, în apropiere, pe Calea Rahovei.

— Formidabil, am învăţat la acelaşi liceu, cu aceeaşi profesoară!

Nu-mi rămâne decât s-o întreb care-i „reţeta” unui bun roman poliţist şi să-mi încerc norocul, deşi, recunosc, deformarea reportericească de racordare la real ar putea fi un handicap.

— Un roman poliţist e mai greu de scris decât unul obişnuit. El presupune, fireşte, calitatea condeiului, dar trebuie să aibă o structură de beton armat, o acţiune bine închegată, în care totul să se desfăşoare după un dozaj subtil, să aibă un crescendo al naraţiunii, înlănţuirea faptelor să conducă la un final logic. Puteam face literatură de orice fel, am îmbinat însă trăsăturile literaturii „serioase” cu acţiunea care să intereseze cititorii de toate categoriile sociale şi toate vârstele. În fond, romanul poliţist este un basm pentru adulţi în care Făt-Frumos — binele — învinge Zmeul, răul. Recunosc, mă plictiseşte să citesc, pe zeci de pagini, descrierea unei mişcări interioare, de aceea îi gust mai puţin pe Proust, Joyce, cărora le prefer pe Cronin, Maugham, Capote, Katharine Mansfield. Pericolul ce paşte literatura poliţistă e să cazi în ieftin ori superficial.

— Romanul poliţist a fost şi el proscris la noi în perioada dictaturii. Cum aţi reuşit să supravieţuiţi?

— În ultimii ani a fost de-a dreptul un asasinat. Au fost cărţi înecate în tiraje mici. Trebuia să facem slalom printre cele 99 de porunci ale tovarăşului Dulea: „Nu există crimă, nu există ospătari, bişniţari, hoţi”… Cred că dorința de lectură din acei ani a fost supradimensionată și de lipsa altor divertismente.

— Cum scrieți?

— Numai cu pixul, la orice oră! Îmi fac mai întâi planul pe scene. Când mă apuc de scris, cel puțin un sfert din carte mi-e clar definit în minte. Media este de 3 pagini (dactilo) utile pe oră.

— Cu ce vă umpleţi timpul neafectat scrisului?

— Cu lectura, care la mine e boală curată. Am avut şansa să călătoresc foarte mult în străinătate. Îmi plac restaurantele, plaja, unde ai ocazia să observi oamenii. Pentru scris trebuie să ai o libertate interioară, un timp neîncorsetat. În rest, sunt o izolată, am prietenii puţine, îmi place singurătatea. E incredibil că au trecut 11 ani de când Cosma (actorul Cosma Braşoveanu s-a stins prematur în decembrie 1979) nu mai este… În viaţa unei femei dragostea şi fericirea în căsnicie contează mai mult decât la un bărbat”.

Rodica Ojog-Brașoveanu a încetat din viață pe 2 septembrie 2002, la vârsta de 63 de ani, la București.