În vara anului 1877, câțiva gentlemeni britanici se confruntau cu o problemă cât se poate de practică: gazonul de pe terenul clubului lor avea nevoie de reparații. Soluția la care s-au gândit a fost să organizeze un turneu sportiv pentru a strânge fonduri. Nici prin gând nu le trecea că acel eveniment va deveni, în timp, cel mai prestigios turneu de tenis din lume. Așa a luat ființă Wimbledon.
De la croquet la tenis
Clubul care avea să găzduiască turneul se numea All England Croquet Club, fusese înființat în 1868 și era dedicat unui sport victorian jucat pe gazon. Însă popularitatea croquetului era în declin, pentru că un joc nou, numit lawn tennis – tenis pe iarbă – începea să cucerească britanicii.
Un rol esențial în schimbarea de preferințe l-a avut maiorul Walter Clopton Wingfield, un inventator excentric care, în 1873, a creat o versiune „portabilă” a jocului: o cutie ce conținea un fileu, mingi, rachete și un set de reguli pe care l-a numit „Sphairistikè”, adică „arta mingii” în greacă. Produsul a fost un succes și a pus bazele tenisului modern.
1877 – anul nașterii unei legende
În iulie 1877, clubul londonez a organizat primul turneu oficial de tenis pe iarbă, ocazie cu care și-a schimbat numele, devenind The All England Lawn Tennis and Croquet Club. Competiția a avut loc la Wimbledon, pe un singur teren, în fața a doar 200 de spectatori. 22 de bărbați s-au înscris la turneu, iar marele câștigător a fost Spencer Gore, un tânăr sportiv de origine aristocratică.
Inițial, doar bărbații aveau voie să participe la joc. Femeile au pășit pe teren abia în anul 1884, iar una dintre cele mai cunoscute câștigătoare din epocă a fost Lottie Dod, care a devenit campioană la doar 15 ani.
Eleganță, reguli stricte și… căpșuni cu frișcă
Wimbledon s-a distins încă de la început prin strictețea etichetei și atmosfera sobră. Chiar și astăzi, jucătorii sunt obligați să poarte îmbrăcăminte complet albă, o regulă care simbolizează puritatea sportului și respectul față de tradiție. Ulterior a fost permisă și purtarea hainelor albe cu mici accente de culoare, cu condiția ca schema cromatică să nu fie asociată cu un brand comercial identificabil (sigla producătorului echipamentului sportiv fiind singura excepție acceptată). O controversă notabilă a apărut în 1982, când Martina Navratilova a purtat echipament cu branding pentru țigările „Kim”.
Un element emblematic al turneului îl reprezintă căpșunile cu frișcă, o delicatesă servită spectatorilor încă din 1877. Deși inițial era doar un desert popular printre londonezi, a devenit sinonim cu experiența Wimbledon, astfel că în fiecare an, în timpul turneului, se consumă aproximativ 27 de tone de căpșuni și peste 7.000 de litri de frișcă. O porție costă în jur de 2,50 lire sterline.
Fără reclame pe teren
În 1922, turneul s-a mutat pe actualul amplasament, în Church Road, iar terenul central, supranumit Centre Court, a devenit unul dintre cele mai cunoscute spații ale sportului mondial, dar, în ciuda modernizărilor – inclusiv un acoperiș retractabil – Wimbledon a rămas profund atașat de tradițiile sale.
Chiar și în zilele noastre, turneul britanic continuă să respire aerul epocii victoriene: nu are reclame vizibile, nu are muzică pe teren, iar publicul este instruit să păstreze tăcerea. După vr arbitrul principal rostește celebra frază „Quiet, please!”, orice murmur din tribune este rapid sancționat cu priviri tăioase. Este un contrast izbitor față de atmosfera gălăgioasă din alte turnee, dar face parte din farmecul competiției londoneze.
Trofeul de la Wimbledon, un simbol al gloriei sportive și al tradiției engleze, a fost introdus în 1887, poartă inscripția „The All England Lawn Tennis Club Single Handed Champion of the World” și este o cupă din argint aurit, înaltă de 18,5 inch (aprox. 47 cm), cu un ananas decorativ în vârf – un simbol britanic clasic al ospitalității și statutului social. Curios este faptul că trofeul nu ajunge la câștigători, aceștia primind o replică la scară mai mică. Trofeul feminin, Venus Rosewater Dish, a fost introdus în 1886 și are un formă rotundă, de inspirație renascentistă, fiind decorat[ cu figuri mitologice. Designul trofeelor a rămas neschimbat, tocmai pentru a păstra aura de continuitate și prestigiu care definește turneul.
Familia regală britanică a fost o prezență constantă și discretă în istoria Wimbledonului, susținând competiția nu doar ca simbol național, ci și ca eveniment social de prim rang. Regina Elisabeta a II-a a fost o apariție rară, asistând la finala din 2010, când l-a urmărit pe Andy Murray, însă sora ei, prințesa Margaret, și mai ales prințesa Diana, au avut prezențe frecvente în tribuna regală.
Astăzi, rolul de patron al All England Club îi revine lui Kate, Prințesa de Wales, o mare pasionată de tenis, ea fiind cea care le oferă câștigătorilor trofeele după finalele masculine și feminine.
Primii români la Wimbledon
Prin anul 1898, au luat ființă primele cluburi de tenis și în România. Două orașe își revendică pionieratul în acest sport, Bucureștiul și Galațiul. În Capitală, prima grupare a tenismanilor s-a numit „Raqueta“, iar în vechiul port dunărean, numele clubului era „Galatz Tennis Club“. Este posibil ca inițiatorii acestor grupări să fi fost cetățeni străini, funcționari ai unor societăți comerciale sau diplomați. Curând, ele au început însă să fie frecventate cu precădere de către localnici, în special de tineri care se întorceau de la studii în străinătate, unde deprinseseră noul sport.
În 1911, au avut loc primele campionate naționale, iar la sfârșitul războiului, în 1919, tenismanii români și-au făcut debutul în întrecerile internaționale participând la Jocurile Interaliate, pe stadionul „Pershing“ din Paris. Au apărut atunci, sub culorile României, jucătorii N. Mișu, M. Stern, H. Eremia și S. Lecca.
Nicolae Mișu s-a remarcat chiar în acel an, prin câștigarea marelui turneu de la Monte Carlo, prefigurând victoriile de mai târziu ale Magdei Berescu-Rurac și ale lui Ilie Năstase.
Tot Nicolae Mișu a fost și primul participant român la Wimbledon, dar fără succes deosebit. De-a lungul anilor, alți tenismani români și-au făcut apariții remarcate pe terenul din Londra. Printre ei s-au aflat C. Tănăsescu, M. Bădin, dar mai ales Tache Caralulis și Schmidt, care au dus numele României pe cea mai prestigioasă arenă de tenis din lume.
