Constanța, Mamaia și Techirghiol, triunghiul de aur al litoralului românesc, s-au transformat radical în perioada interbelică, când stațiunile de pe malul Mării Negre au cunoscut o dezvoltare urbană și turistică accelerată.
După ce Constanța a fost declarată stațiune balneoclimaterică, în 1927, autoritățile locale au declanșat ample campanii de modernizare și de promovare a orașului. Comitetul balnear al Camerei de Comerț și Industrie și Primăria au distribuit peste 15.000 de ghiduri turistice în Polonia, Cehoslovacia, Austria și Elveția, contribuind astfel la creșterea vizibilității ca destinație de vară.
Rezultatele nu au întârziat să apară: până la jumătatea lunii iulie 1934, plaja Modern din Constanța a atras 60.000 de turiști plătitori, iar până în 1939, numărul celor consemnați oficial a ajuns la 68.000. Treptat, Mamaia a început să ia fața Constanței, devenind epicentrul distracției de pe litoral.
Această ascensiune nu a fost deloc întâmplătoare. Mutarea băilor de la Constanța, din zona „La vii”, a fost determinată de construcția noului port și de modificarea curenților marini. Un primar vizionar de la începutul secolului XX, conservatorul Ion Bănescu, care studiase la Berlin și era pasionat de arheologie, istorie și geografie, a identificat o alternativă inspirată de extindere a litoralului: o limbă de nisip pustie, de 193 de hectare, care a devenit încet-încet plaja Mamaia. În vara lui 1905, a fost amenajată aici prima infrastructură turistică, iar până în 1906, zona atrăgea deja zeci de mii de turiști.
Stabilimentul pentru băi, proiectat de arhitectul Petre Antonescu, cuprindea două pavilioane din lemn și 80 de cabine mobile. Totul era organizat pentru ca Mamaia să devină tot mai accesibilă: servicii de curățenie, funii de siguranță în apă, costume de baie care se puteau închiria, supraveghere medicală, dar și transport asigurat printr-o linie ferată dedicată.
În anii ’30, schimbarea de paradigmă era evidentă. Plaja a fost reamenajată pe 3 kilometri, au fost montate 300 de cabine moderne și instalații de băi, iar un nou pod cu tobogan și un bar maritim au sporit atractivitatea stațiunii. Hotelurile Rex și Internațional au ridicat standardele ospitalității, astfel că, până în 1939, Mamaia avea peste 110.000 de turiști.
Techirghiol, pe de altă parte, miza pe un atu diferit: nămolul sărat cu efecte miraculoase. Primele hoteluri și stabilimente de băi au apărut în 1891, când proprietarul, A. Hagi Pandele, intuind potențialul zonei, și-a parcelat moșia și a vândut terenuri pentru construcția de vile și stabilimente. În 1899, Eforia Spitalelor Civile din București (deținătoarea a 125 de hectare în comună) a inaugurat clădirea primului spital de recuperare balneară.
Tot în acel an, comuna a fost declarată oficial stațiune, după înființarea „Azilului Maritim Techir-Ghiol”, iar serviciul medical i-a fost încredințat doctorului N. Marinescu-Sadoveanu. Sanatoriul, deși modest — alcătuit din mai multe camere cu 40 de paturi — primea și trata 105 copii scrofuloși în primul an de funcționare.
Inițiativa privată a impulsionat dezvoltarea stațiunii: pe 20 septembrie 1899, Ion Movilă a inaugurat primul hotel, cu 40 de camere și o anexă de 50 de cabine de băi. Vestea s-a răspândit rapid în toată țara, astfel încât numărul bolnavilor a crescut, ajungând în 1905 la peste 5.000. În fața acestui aflux, au fost înființate tot mai multe hoteluri, vile și stabilimente de băi construite de diverse instituții (Eforia, Caritatea Publică, Crucea Roșie, Ministerul Muncii, P.T.T.) sau de persoane private.
Perioada interbelică a adus noi dezvoltări: cinematograf, teatru, terenuri de sport, plaje amenajate și un dig de beton, iar calea ferată Constanța-Techirghiol, inaugurata în 1928, a conectat stațiunea la rețeaua națională. În 1930, Techirghiol a devenit oraș balnear, cu 10 stabilimente, 10 medici acreditați și o capacitate de 8.000 de vizitatori anual.
Galerie foto
Privind retrospectiv, e greu să nu facem comparații. În timp ce astăzi turiștii care merg pe litoralul românesc se confruntă cu prețurile exagerate și infrastructura depășită, perioada interbelică rămâne un reper de profesionalism, viziune și civilizație urbană.
