La sfârșitul secolului al XIX-lea, inițiativa privată, resursele naturale și implicarea administrațiilor locale au dat naștere unor stațiuni care aveau să devină repere ale turismului balnear românesc: Carmen Sylva (Eforie Sud), Eforie Nord și Mangalia. Deși astăzi unele dintre ele par astăzi uitate de timp, povestea începuturilor este una de pionierat, viziune și determinare.
Stațiunea Carmen Sylva a apărut ca urmare a valorificării potențialului terapeutic al lacului Techirghiol. Ioan Movilă, om politic și fost prefect al județului Brăila, cel care a intuit potențialul terapeutic al lacului și poziția privilegiată a zonei, cumpărase în anul 1882, la doar cinci ani după Războiul de Independență, moșia din zonă de la Mihail Kogălniceanu. În drumurile sale frecvente către Mangalia, a fost impresionat de flora lacului Techirghiol, de mirosul puternic de sulf, de straturile de sare și de contrastul unic oferit de apropierea dintre lac și mare. A urmat o serie de analize științifice ale apei și nămolului, care au confirmat ceea ce simțurile îi sugeraseră: Techirghiolul avea proprietăți balneare superioare față de orice lac sărat din țară și chiar din Europa.
În 1896, Ioan Movilă a demarat parcelarea moșiei și întocmirea planurilor urbanistice ale viitoarei stațiuni. Trei ani mai târziu, în 1899, a fost pusă piatra de temelie pentru două clădiri care vor marca începutul oficial al stațiunii: stabilimentul de băi, cu 90 de cabine la parter și 50 la etaj, amplasat pe malul lacului. și Hotelul „Movilă”, cu doar cinci camere. Localitatea a fost botezată Carmen Sylva, după pseudonimul literar al reginei Elisabeta a României.
Presa vremii scria cu entuziasm: „Întrăzneața întreprindere a lui Movilă […] s-a transformat într-un mic orășel cu vile frumoase, parcuri și grădini”. Primul sezon de băi s-a desfășurat în 1901, dar fondatorul nu a apucat să-și vadă visul în toată splendoarea sa. A murit în 1904, după ce contractase o boală în timpul unei călătorii în străinătate, unde căuta investitori pentru dezvoltarea stațiunii. Ultimele sale cuvinte au fost o declarație de încredere în viitorul locului: „Aici va fi o stațiune balneară mondială.”
Moștenirea lui a fost dusă mai departe de soția sa, Elena Movilă, care a continuat dezvoltarea localității. A încurajat construirea de vile ce puteau fi plătite în rate – o noutate pentru epocă. Astfel au apărut vilele Smântănescu, Călinescu, Bărbulescu, Bâcu, Timiraș și Constantinescu. În 1908, stațiunea număra deja peste 60 de vile, cu o capacitate de cazare de peste 3.000 de persoane, o cifră considerabilă pentru vremea respectivă.
În același an, Elena Movilă a donat un teren de 2.400 mp pentru construirea unei biserici. Lucrările au început în ianuarie 1913, iar ea a finanțat din fonduri proprii ridicarea lăcașului. Lăcașul de cult era aproape finalizat în vara anului 1916, însă izbucnirea Primului Război Mondial a întrerupt lucrările. Ultimele țigle au fost puse sub zgomotul tunurilor care bombardau orașul, dar biserica a fost distrusă în timpul conflictului și reconstruită abia în 1934, după 23 de ani de la începerea proiectului.
În perioada interbelică, stațiunea și-a consolidat statutul de destinație preferată a diplomaților, intelectualilor și burgheziei românești. Construcția Cazinoului (1925), trasarea bulevardelor, amenajarea parcurilor și introducerea iluminatului electric au modernizat zona. Din 1928, localitatea a devenit comună urbană, iar doi ani mai târziu s-a constituit aici o Comisie balneară cu buget propriu. Până în 1940, stațiunea a ajuns să găzduiască până la 30.000 de turiști într-un singur sezon. Congresul Balnear Român desfășurat în 1931, a fost un moment-cheie pentru promovarea locală și atragerea de noi investiții.
Eforie Nord s-a dezvoltat din jurul sanatoriului ridicat de Eforia Spitalelor Civile din București în 1894. Inițial, pacienții reumatici erau cazați în corturi, dar apariția primului stabiliment balnear a pus bazele stațiunii. Până în 1920, dezvoltarea a fost lentă, dar deceniul următor a adus o explozie de investiții: vile particulare, Cazinoul, căminul A.N.E.F., hotelurile „Neptun” (1931) și „Belona” (1934). La acel moment, Eforie Nord devenise cea mai mare stațiune de pe litoral după Constanța, cu 1.500 de locuri de cazare și alte 800 oferite de societatea „Prietenii mării” în corturi.
Transformarea Eforiei în oraș (1933) a impulsionat și dezvoltarea infrastructurii: canalizare, electrificare, consolidarea falezei, mutarea căii ferate, planuri de sistematizare. Proiecte ambițioase precum „Cetatea pe nisip” pentru familia regală sau introducerea apei curente (1936) au plasat stațiunea între cele mai moderne ale vremii.
Galerie foto
Mangalia, cea mai sudică stațiune românească, s-a dezvoltat mai lent, deși avea atuuri naturale incontestabile: plajă lungă, nisip fin, ape sulfuroase și o climă blândă. Izolarea geografică și lipsa unei linii ferate au limitat însă dezvoltarea, deși au fost construite un sanatoriu și un local pentru băi calde, stațiunea fiind apreciată pentru calitatea plajei, considerată de specialiști ca „cea mai bună de pe litoralul românesc”.
