Sub numele aparent banal al Emiliei Ruete se ascunde o poveste spectaculoasă: cea a Sayyidei Salma bint Said Al Said, fiica sultanului din Zanzibar, femeia care a sfidat tradițiile, a fugit din palatul regal pentru a-și împlini dragostea și a avut un destin desprins parcă dintr-un roman. Informațiile biografice pe care le prezentăm au fost consemnate chiar de ea în paginile unui jurnal publicat în Germania, prima autobiografie scrisă de o prințesă din lumea arabă.
Sayyida Salma s-a născut pe 30 august 1844, în plină glorie a sultanatului din Zanzibar, pe atunci unul dintre cele mai bogate noduri comerciale din Oceanul Indian. Era fiica lui Said bin Sultan Al Said, conducătorul unui imperiu care se întindea de pe coasta Africii de Est până în Oman, și a unei foste sclave, cercheza Jilfidan. Palatul Bet il Mtoni, în care a crescut prințesa, era un labirint de camere, terase, grădini, era înțesat de servitori și avea reguli stricte. Fetele din dinastia Al Said trăiau într-un mediu opulent, dar erau complet izolate, educate în tradiția islamică și păzite cu strictețe de ochii lumii.
Moartea sultanului, în 1856, avea să declanșeze o luptă aprigă pentru putere între Barghash și Majid, frații vitregi, iar conflictul a împărțit familia în două tabere și a transformat viața copilei într-o lecție dură despre intrigile politice. În memoriile sale, Sayyida notează cum bătălia pentru tron a aruncat norii neîncrederii peste întreaga curte.
În acea atmosferă tensionată, tânăra l-a cunoscut pe Rudolf Heinrich Ruete, un negustor german din Hamburg. Cei doi au început o relație secretă, deși, pentru o prințesă musulmană dintr-o dinastie conservatoare, simplul fapt de a sta de vorbă cu un european era un gest riscant.
Când legătura a fost descoperită de membrii familiei, viața Sayyidei s-a transformat într-un coșmar. Pentru că rămăsese însărcinată și ar fi riscat pedeapsa cu moartea prin lapidare, în 1866, într-un moment de curaj aproape incredibil, a reușit să scape din palatul păzit de gardieni înarmați și să ajungă la vaporul pe care o aștepta iubitul ei german.
Prințesa a fost ascunsă în cală cu sprijinul soției consulului britanic din Zanzibar și a ajuns la Aden, unde a adus pe lume copilul, care, din păcate, a murit după scurt timp. Aflată în Yemen, a decis să renunțe la credința musulmană și să treacă la creștinism, primind numele Emily, pentru a se putea căsători cu Rudolf Heine.
Ulterior, cei doi soți au plecat în Europa. Pentru Regatul Zanzibar, fuga ei a fost o rușine, iar pentru ziarele din Europa, a devenit un subiect senzațional. Pentru Emily, însă, a început cea mai dificilă etapă a vieții: lupta pentru a supraviețui într-o lume care nu era pregătită să accepte o femeie arabă, o musulmană devenită creștină, măritată cu un european.
Mariajul cu Ruete a fost fericit, dar de scurtă durată. Soțul fostei prințese a murit în 1870, la doar câțiva ani după nuntă, fiind victima unui accident de tramvai. Emily s-a trezit singură, într-o țară străină, cu trei copii mici, fără nicio avere și fără protecția familiei.
A încercat să obțină sprijin financiar de la frații ei, deveniți între timp conducători ai Omanului și Zanzibarului, dar răspunsurile lor au fost categoric negative. Tânăra a fost nevoită să se descurce singură, dând meditații și scriind articole pentru diverse ziare germane pentru a-și putea întreține familia.
În 1886, a publicat volumul „Memoriile unei prințese arabe”, sinceritatea ei a provocat un mare scandal în dinastia Al Said, dar, în același timp, a captivat cititorii europeni. Despre carte, a mărturisit: „Inițial, aceste memorii nu erau destinate publicului larg, ci doar copiilor mei, cărora am vrut să le las moștenire acest semn al iubirii. Cedând în cele din urmă sfatului repetat al prietenilor, am decis să le public.”
În mod surprinzător, ulterior Emily Ruete a reușit, cu sprijinul lui Otto von Bismarck, care avea interesul de a micșora influența britanicilor în zonă, să se întoarcă pentru scurt timp în Zanzibar, unde a fost întâmpinată cu politețe de familie, dar vizita nu a putut repara ruptura pe care fuga ei o provocase.
Fosta prințesă s-a stins din viață pe 29 februarie 1924, la Jena, în Germania, la vârsta de 79 de ani. Cei trei copii ai ei – Antonia, Rosalie și Rudolph – au avut o copilărie marcată profund de diferențele dintre originile mamei și cultura europeană.
Antonia, fiica cea mai mare, a oscilat între moștenirea arabă și educația europeană strictă a epocii, devenind, la maturitate, membră activă a mișcării feministe coloniale germane, iar Rosalie a fost considerată cea mai apropiată de temperamentul Emiliei, independentă și curajoasă, dar a avut parte de conflicte frecvente cu familia paternă. Cel mai dramatic destin l-a avut Rudolph, singurul fiu, atras în tinerețe de serviciul militar german și folosit de autoritățile prusace ca simbol exotic al Germaniei, care era tot mai interesată de expansiunea colonială. După ascensiunea Partidului Nazist la putere, a renunțat la cetățenia germană și s-a stabilit la Londra, unde a devenit jurnalist. În cele din urmă, Rudolph Ruete s-a retras în Elveția și a publicat un volum biografic despre bunicul său, sultanul Said.
