În spatele fotografiilor alb-negru sau ale tablourilor fermecătoare care surprind privirea tăioasă și eleganța impecabilă a reginei Margherita s-a ascuns o adevărată obsesie: cea pentru bijuterii. Prima regină a Italiei unite nu a fost doar o figură politică, ci și o colecționară desăvârșită, deoarece era convinsă că strălucirea giuvaierurilor este un instrument subtil prin care își poate impune puterea.
De-a lungul vieții, Margherita a adunat o colecție impresionantă de diamante, perle, safire și smaralde, moștenite, cumpărate sau primite ca daruri diplomatice. Fiecare piesă avea o poveste, iar unele, precum colierele de perle sau diadema cu noduri de iubire, inspirată din bijuteria omonimă a reginei Alexandra a Marii Britanii, deveniseră simboluri ale imaginii sale publice.
În saloanele Palatului Regal din Roma, Margherita își ordona colecția cu precizia unui colecționar veritabil. Pe lângă bijuteriile oficiale, ce aparțineau Coroanei Italiei, suverana deținea o comoară personală, formată în mare parte din achiziții făcute în anii în care începuse să devină simbolul aristocrației europene. Diamantele le procura de la Paris, perlele de la Marea Roșie, iar unele smaralde fuseseră montate chiar de bijutierii din Napoli.
Faimosul ei colier cu diamante în cascadă, purtat la inaugurarea Expoziției de la Torino din 1902, era evaluat la o sumă uriașă pentru epocă, iar perlele naturale, despre care cronicarul Gabriele d’Annunzio spunea că „șoptesc lumină”, erau considerate printre cele mai valoroase din Europa.
Ziarele epocii scriau că, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Margherita avea o relație apropiată cu regele Carol I și cu regina Elisabeta a României, cu care împărtășea interesul pentru artă și filantropie. Ambele suverane erau preocupate de literatură, muzică și patronaj artistic, de rolul femeilor în monarhia modernă și de dificultatea de a păstra un echilibru între tradiție și presiunile progresiste ale epocii. Se spune că Elisabeta o admira pe Margherita pentru modul în care își construise imaginea de „regină cultivată”, iar Margherita aprecia talentul literar al suveranei române.
În primii ani ai secolului XX, relațiile s-au extins și datorită prințului moștenitor Ferdinand, căsătorit cu principesa Maria de Edinburgh, o figură centrală în cercurile regale europene, care o evoca adesea pe regina Italiei, scriind că „italienii păstrează încă farmecul Margheritei ca pe o icoană a eleganței lor regale”.
Moartea reginei, pe 4 ianuarie 1926, a declanșat o adevărată furtună în interiorul Casei de Savoia. Deși cetățenii italieni credeau că bijuteriile suveranei vor trece automat în propietatea Coroanei, realitatea a fost mai complicată. Margherita lăsase un testament detaliat: o parte din piesele cele mai prețioase au fost transmise nepoților – cele mai multe viitorului rege Umberto al II-lea –, iar altele au ajuns la nora ei, regina Elena, soția regelui Victor Emmanuel al III-lea.
În mod surprinzător, colecția nu a rămas unitară: unele diademe au fost demontate, pietrele fiind refolosite în alte monturi, iar câteva piese au dispărut complet din inventare la scurt timp după moartea reginei-mamă, alimentând speculații despre vânzări discrete cu scopul de a acoperi datoriile familiei. După căderea monarhiei italiene, în 1946, multe dintre bijuteriile Margheritei au ajuns în Portugalia, acolo unde regele Umberto al II-lea a trăit în exil, dar altele au fost vândute pentru a acoperi cheltuielile fostului suveran.
Doar unele dintre ele au putut fi identificate ulterior cu certitudine. Unele perle și diamante au apărut sporadic în diverse licitații europene, dar nu au putut fi autentificate, deoarece arhivele casei regale au fost parțial distruse în timpul războiului. Alte piese, cred experții, se află încă în colecții private din Elveția și Portugalia, păstrate de diverse ramuri ale familiei.
Bijuteriile Coroanei Italiei, colecție separată de bijuteriile personale ale Margheritei, au fost confiscate de statul italian și depozitate în seifurile Băncii Italiei, unde se află și astăzi, sigilate și inaccesibile pentru moștenitorilor Casei de Savoia.
