În decembrie 1917, la câteva săptămâni după ce bolșevicii au preluat puterea la Petrograd, noul regim a realizat că nu-și poate apăra revoluția doar cu lozinci. Lenin a cerut înființarea unui instrument al „dictaturii proletariatului”, adică o structură care să elimine dușmanii reali sau imaginari ai puterii.
Așa a apărut Ceka, abrevierea de la Comisia Extraordinară pentru Combaterea Contrarevoluției și Sabotajului, prima poliție politică a regimului sovietic, și matricea din care aveau să se nască GPU, NKVD, MGB și, în cele din urmă, KGB. În doar câteva luni, organizația a devenit organul suprem al terorii, cu putere de viață și de moarte asupra oricărui cetățean.
Feliks Dzerjinski, omul cu privire de oțel
În fruntea noii instituții, Lenin l-a numit pe polonezul Feliks Dzerjinski, un revoluționar „de profesie”. Ţinta lui era clară: purificarea societății prin violență. Dzerjinski nu se ascundea, declara public că nu are nevoie de procese lungi și nici de probe, iar în viziunea lui, un suspect era, de regulă, vinovat.
Sub conducerea odiosului Dzerjinski, Ceka a obținut putere totală: putea aresta fără mandat, putea confisca averi, făcea execuții pe loc sau organiza tribunale revoluționare care se pronunțau în câteva minute. Nu exista cale de atac, nu exista apărare, doar sentința care se ducea de îndată la îndeplinire.
Teroarea Roșie – când execuția devine politică de stat
În vara anului 1918, după atentatul asupra lui Lenin și asasinarea conducătorului bolșevic Moisei Uritski, Ceka a primit ordinul care avea să o transforme într-un laborator al represiunii totale: „Teroarea Roșie”. Istoricii estimează între 100.000 și 200.000 de execuții în primii ani, dar numărul real rămâne imposibil de stabilit. Lista „dușmanilor poporului” era lungă: fosta aristocrație, funcționarii țariști, ofițerii, preoții, comercianții, inginerii, studenții sau țărani care refuzau rechizițiile statului.
Metodele organizației erau variate: spânzurători improvizate în piețe, execuții la marginea orașelor, lagăre improvizate, anchete însoțite de tortură. Teribil este că scopul nu era doar eliminarea fizică a presupușilor oponenți ai noului regim. Ceka urmărea și un efect psihologic: spaima preventivă, să-i facă pe oameni să-și pună mereu întrebarea: dacă vor veni și după mine?
De ce era nevoie de teroare?
În logica bolșevică, violența nu era un derapaj, ci un instrument de guvernare. Lenin a formulat deschis principiul „dictatura proletariatului este putere nelimitată bazată pe forță nu pe lege”, iar Ceka a devenit astfel coloana vertebrală a statului definit prin represiune.
În plus, Rusia se afla în plin război civil: Armata Roșie se confrunta cu Armatele Albe, cu insurecțiile țărănești, cu intervențiile străine, astfel că Ceka oferea ceea ce armata nu reușea pe deplin, controlul total asupra civililor.
Informatori, denunțuri, supraveghere totală
O altă inovație toxică a CEKA a fost rețeaua de informatori voluntari sau șantajați. Denunțul devenise normă socială și, uneori, simpla apartenență la o profesie „necorespunzătoare” îi transforma pe oameni în suspecți. Membrii Ceka umblau în haine civile, controlau scrisorile, ascultau telefoane, urmăreau listele de locatari, activitatea școlilor și a universităților. În câțiva ani, organismul a devenit un stat în stat, avea propriile garnituri de tren blindate, propriile tribunale și chiar propriile unități paramilitare.
Ceka și economia sovietică
În primii ani ai comunismului, Ceka a aplicat cu brutalitate rechizițiile din mediul rural. Țăranii care refuzau să-și predea recoltele erau declarați „kulaci”, adică „exploatatori”, și puteau fi executați, deportați sau jefuiți fără nicio limită.
Un alt capitol de represiune a fost ceea ce s-a numit „sabotajul industrial”. Inginerii, tehnicienii și mecanicii din întreprinderi și fabrici erau arestați sub acuzația că ar compromite producția, mulți fiind trimiși în lagăre, unde erau folosiți la muncă forțată.
În 1920-1921, Ceka a început să organizeze primele lagăre speciale, pentru prizonieri politici și „indezirabili”. Ele au format nucleul sistemului care, sub Stalin, va deveni Gulagul, o rețea de muncă forțată cu milioane de victime.
Desființare sau metamorfoză?
În februarie 1922, după criticile venite din interiorul Partidului, Ceka a fost „desființată”. În realitate, a fost rebotezată GPU și apoi OGPU, fără să-și piardă prerogativele. Dzerjinski, șeful ei, a rămas simbolul instituției până la moartea sa, în 1926. Cu timpul, structura inițială a evoluat în NKVD, autorul marilor epurări din anii ’30, și apoi în KGB, în timpul Războiului Rece.
Scriitorul Georges Popoff, care a cunoscut închisorile, beciurile şi ororile terorismului bolşevic, a publicat în 1926, în „Revue de Paris“, o lungă dare de seamă asupra sistemului poliţienesc moscovit. Scrisă fără pasiune şi patetism, ca o naraţiune ce seamănă mai mult un raport detailat, confesiunea constituie acuzaţia cea mai formidabilă împotriva bolşevismului şi a guvernanţilor sovietici.
“Când, în ziua de 28 octombrie 1917, după fuga lui Kerenski, Lenin şi acoliții lui au pus mâna pe putere, au instalat noul „guvern“ în institutul „Smolny” (pensionatul domnişoarelor nobile), din Petrograd. Temându-se de surprize, bolşevicii transformară palatul Smolny într-o fortăreaţă. Comandantul „fortăreţei Smolny” era un om de aproape 40 de ani, un polonez, anume Felix Edmondowici Dzerzinski, blond şi purtând pe faţă surâsul cel mai blând.
Dzerzinski, fost deportat in Siberia şi liberat după căderea ţarismului, pusese santinele la toate porţile palatului Smolny. Orice trecător „suspect” (şi cine nu era, pentru bolşevici!) era arestat. Agenţii lui Dzerzinski procedau la arestări şi perchiziţiuni la Petrograd; „suspecţii” erau împuşcaţi fără judecată.
Aceasta a fost origina sistemului terorist care a primit mai târziu numele de „Ceka”. La 20 decembrie 1917, la câteva săptămâni după stabilirea guvernului bolşevic, un decret proclama „instituirea unei comisiuni de comisari ai poporului“, sub numele de „comisiune extraordinară panrusă“, pentru lupta împotriva contra-revoluţiunii, contra speculei şi a sabotajului“. În acea zi s-a născut oficial faimoasa „Ceka“. Dzerzinski, numit şeful oficial al instituţiei, a întins activitatea organizaţiei. S-a înconjurat de mai multe mii de agenţi, în majoritate foşti agenţi şi jandarmi ţarişti care treceau, fără scrupule, de la un regim la altul.
„Ceka” devine stăpâna Rusiei
În ziua de 12 martie 1918, guvernul bolşevic s-a stabilit la Moscova, iar Dzerzinski, şeful organizaţiei, a transformat Kremlinul, reşedinţa lui Lenin, într-o fortăreaţă, şi a dezlănţuit sistemul de spionaj, în forme cum nu le mai cunoscuse un regim precedent în Rusia. Şeful, cu surâsul blând, a stabilit sediul organizaţiei în strada Lubianka și treptat a întins acţiunea „Ceka“ peste Rusia întreagă. O armată de agenţi publici şi secreţi s-au împrăştiat asupra țării. Fiecare oraş, orăşel şi sat, avea o „Ceka”, sau cel puţin un reprezentant al ei.
Câteva cifre înspăimântătoare
„Ceka”, lucrând mână în mână cu Internaţionala a treia, e adevărata stăpână a Rusiei şi Dzerzinski este atotputernicul ei şef, până în ziua de astăzi. Numărul victimelor acestei instituţiuni, care declară în mod public datoria exterminării burghezimii ca scop principal, nu se poate fixa nici aproximativ. Peste 50.000 de persoane, în orice caz, au fost împuşcate fără judecată, ca „suspecte”. Execuţiile se făceau şi continuă a se face în secret. Peste 400.000 de persoane au pierit în luptele civile. Peste 72.000 de persoane au fost deportate în regiunile îndepărtate ale Siberiei, unde aproape toţi au pierit de frig, de boli şi de mizerie. Mai mult de 60.000 de studenţi au fost excluşi din universităţile ruseşti, sutimi de aceşti nenorociţi s-au sinucis, iar profesorii universitari şi ai şcolilor superioare au fost exterminaţi.
„Ceka“ în străinătate
Georges Popoff a dat, de asemenea, lămuriri foarte interesante asupra activităţii „Cekei“ moscovite în străinătate. Cehrana proletară, cum o numesc bolşevicii, are agenţii ei în toate capitalele şi centrele mari ale Europei şi Americii. Popoff precizează că şi România se bucură de prezenţa spionilor „Cekei‘‘ moscovite…” (“Ceka moscovită. Organizația și crimele ei”, Universul, februarie 1926)
Execuții „exemplare”. Când moartea devenea spectacol politic
Pentru Ceka, execuția nu era doar o pedeapsă, ci un mesaj public. În orașe, ordinele cereau ca trupurile celor împușcați să fie expuse în piețe și în gări, pentru ca populația să înțeleagă noua realitate.
La Moscova, în septembrie 1918, Ceka l-a executat pe Marele Duce Mihail Romanov, fratele ultimului țar. Nu a existat niciun proces sau act juridic, ci o demonstrație de forță. În aceeași perioadă, au fost lichidați o serie de funcționari ai guvernului provizoriu, printre care miniștri și foști comandanți militari, considerați simboluri ale „lumii burgheze”.
Viceamiralul Dmitri Șciastnîi, eroul Flotei Baltice, a fost și el executat în 1918, fiind acuzat de „contrarevoluție” pentru că nu a cedat controlul unei escadre militare. Dzerjinski a condus ancheta personal, dar verdictul era prestabilit.
La Kazan, după recucerirea orașului în timpul Războiului Civil, Ceka a ordonat execuții pe categorii profesionale: profesori, preoți, comercianți și foști ofițeri țariști. În doar câteva zile, sute de oameni au fost împușcați în curțile clădirilor administrative.
Un caz aparte este Odesa, unde Ceka locală a transformat docurile portului într-o platformă de execuții nocturne. Zeci de persoane erau împușcate și aruncate direct în mare, pentru a evita gropile comune, o operațiune de „curățare socială”, aşa cum apărea în rapoarte.
La Penza, în 1918, Ceka a ordonat spânzurarea țăranilor care refuzau predarea cerealelor, iar cadavrele au fost expuse pe stâlpi, „ca oamenii să vadă și să învețe”. Ordinul, păstrat în arhive, era explicit: să se creeze panică în lumea rurală.
Uneori, execuțiile erau folosite pentru a lichida foști aliați deveniți incomozi. Celebrul caz al socialist-revoluționarilor de stânga, care sprijiniseră inițial bolșevicii, s-a încheiat în fața plutonului de execuție.
Câteva episoade au intrat în istoria crimelor Cekăi: „barjele morții de pe Volga”, în care prizonierii erau legați și scufundați cu tot cu ambarcațiune, execuțiile din Kronstadt, unde marinarii revoltați, aceiași care îi ajutaseră bolșevicii în 1917, au fost eliminați fără milă în 1921 sau pedepsirea ofițerilor cadeți din Kiev, împușcați în masă.
Feliks Dzerjinski, arhitectul Ceka, a murit din cauza unui stop cardiac, pe 20 iulie 1926, în propriul birou, după ce ținuse un discurs furios în fața Comitetului Central al PCUS. Tocmai denunțase criticile la adresa poliției politice și ceruse măsuri și mai dure împotriva „sabotorilor economici”, o ultimă pledoarie pentru represiune. La acel moment s-a spus că, de fapt, ar fi fost otrăvit de camarazii săi, dar această ipoteză nu a fost niciodată confirmată oficial.
Moartea lui nu a adus nici relaxare, nici o reevaluare morală a instituției. Dzerjinski a devenit eroul oficial al aparatului represiv, iar statuia lui avea să domine Piața Lubianka din Moscova până în 1991. În locul unei condamnări istorice, regimul sovietic i-a oferit un omagiu public: figura fondatorului Ceka, cu privirea fixă și haina de piele, a rămas simbolul unei epoci istorice în care viața oamenilor nu valora nici măcar o rublă.
În Rusia de astăzi, memoria lui Feliks Dzerjinski a fost recuperată deliberat de instituțiile de forță, ca un semnal politic și identitar. În 2023, o statuie din bronz a „Iron Felix”, cum era numit fondatorul sinistrei Ceka, a fost dezvelită chiar la sediul Serviciului de Informații Externe (SVR), succesorul direcției de spionaj a KGB. Monumentul este o copie redusă a statuii instalate în 1958 pe Piața Lubianka și doborâte în 1991, în momentul prăbușirii URSS.
