Cultă, energică și profund implicată în viața publică, Arethia Tătărescu și-a dedicat viața promovării artei, protejării patrimoniului și sprijinirii operelor de binefacere. Prin inițiativele sale, orașul Târgu Jiu avea să se transforme într-un adevărat muzeu în aer liber, pentru că ea a fost cea care l-a convins pe Constantin Brâncuși să realizeze ansamblul monumental alcătuit din Coloana Infinitului, Poarta Sărutului și Masa Tăcerii. Admirată pentru eleganța, inteligența și spiritul organizatoric, a fost una dintre cele mai remarcabile femei ale României din prima jumătate a secolului XX. Destinul avea să-i fie marcat, spre finalul vieții, de persecuțiile la care a fost supusă familia de autoritățile comuniste.
Arethia s-a născut pe 16 septembrie 1889 la București și a fost fiica lui Gheorghe Piteșteanu, descendent al unei vechi familii de boieri argeșeni. Părinții ei au murit lăsând în urmă trei copii: fetița și cei doi frați ai săi, Gheorghe și Alexandru. Micuții au fost preluați de bunica paternă, împreună cu care au plecat în Belgia, unde Arethia a făcut școala primară, studiile secundare, apoi studiile superioare la Conservatorul Regal din Bruxelles.
Întoarsă în țară în 1913, domnișoara Piteșteanu a devenit profesoară de pian la Liceul de Muzică din București și s-a implicat în înființarea Asociației Cercetașelor. În vara lui 1916, în timp ce se afla în vacanță la Tismana, l-a cunoscut pe Gheorghe Tătărescu, un tânăr avocat întors de curând de la Paris. Cei doi s-au căsătorit la Craiova, cu foarte puțin timp înainte ca el să plece pe front.
La sfârșitul războiului, în 1919, soții Tătărescu au făcut o călătorie în India, apoi s-au stabilit în București. Cuplul a avut doi copii, o fiică, Sanda, care avea să se căsătorească mai târziu cu avocatul Ulise Negropontes, descendentul unui mare latifundiar, industriaș și comerciant de origine greacă, și un băiat, Tudor, care a murit la Paris în 1955, într-un azil pentru boli psihice.
În 1919, soții Arethia și Gheorghe Tătărescu au cumpărat moșia Poiana din Rovinari, Gorj, iar în anul 1924 au început renovarea conacului care suferise grave deteriorări în timpul războiului. În acea perioadă familia a reparat și Biserica Sfântul Gheorghe din Poiana.
Fascinată de arta populară, de portul țărănesc, de folclor și obiceiurile oamenilor zonei, Arethia Tătărescu s-a implicat în activitatea diferitor organizații locale, devenind în scurt timp președinta Ligii Femeilor din Gorj, a filialei Gorj a Societății Naționale „Crucea Roșie” și a Societății Femeilor Ortodoxe din Gorj.
Datorită ei a fost înființată la Rovinari o școală de gospodărie în care tinerele învățau să realizeze diverse articole de artizanat, mai ales costume naționale și covoare, multe dintre produse ajungând la Expoziția Universală de la Paris din 1937 sau la Expoziția Internațională de la New York din 1939.
Liga Femeilor a finanțat consolidarea casei în care s-a născut Ecaterina Teodoroiu, locuință construită în 1884 de părinții eroinei de la Jiu și, datorită implicării Arethiei, aceasta a fost declarată casă memorială. În 1936, doamna Tătărescu a susținut ridicarea mausoleului Ecaterinei Teodoroiu din Târgu Jiu, operă a sculptoriței Milița Pătrașcu.
În aceeași perioadă organizația a construit casa memorială Tudor Vladimirescu, o replică a casei în care a trăit revoluționarul, realizată de arhitectul Iulius Doppelreiter, iar în 1937, Liga a hotărât să dăruiască orașului Târgu Jiu o coloană și un portal de piatră, intenția fiind comunicată primarului orașului printr-o scrisoare înregistrată cu nr. 6330 (20 octombrie 1937).
Contactat de Arethia Tătărescu, Constantin Brâncuși a acceptat solicitarea de a realiza operele, dar a refuzat plata pentru lucrările sale. Ansamblul sculptural a fost inaugurat pe 7 noiembrie 1937.
Arethia și Gheorghe Tătărescu, prim-ministru al României de două ori în perioada interbelică, s-au ocupat și de construirea unui sanatoriu de boli pulmonare la Dobrița, a cărui piatră de temelie a fost pusă pe 2 august 1936. În plus, doamna Tătărescu organiza periodic căsătorii colective ale tinerilor din zonă și a fost nașa multor familii cărora le oferea daruri consistente, cei mai săraci primind inclusiv terenuri pentru a-și ridica locuințe.
La scurt timp după cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord sovieticilor, pe 27 iunie 1940, Gheorghe Tătărescu a demisionat din funcția de premier pe care o deținea în acel moment. În timpul regimului Antonescu, familia s-a retras la moșia de la Poieni, iar activitatea Arethiei a intrat într-un con de umbră.
Gheorghe Tătărescu a reintrat în prim-planul politicii pentru foarte scurt timp imediat după război, când a devenit ministru de externe în Guvernul Groza și, în această calitate, a fost șeful delegației României la Conferința de Pace de la Paris. A fost însă înlăturat din toate funcțiile în noiembrie 1947 și toate bunurile familiei au fost naționalizate.
Fostul premier al României a fost apoi arestat, fiind încarcerat la Sighet și la București între 1950 și 1955. Sanda, fiica sa, mamă a doi copii mici, a fost arestată și ea în toamna aceluiași an și eliberată în 1953, la scurt timp după moartea lui Stalin. Eliberat din penitenciar, Gheorghe Tătărescu a murit la București în martie 1957. Arethia Tătărescu a încetat din viață unsprezece ani mai târziu, în 1968, și a fost înmormântată în cavoul familiei, la cimitirul Bellu din București.
Sanda Tătărescu Negropontes mărturisea: “Mama a avut de ales între o viaţă mondenă de soţie de prim-ministru şi o viaţă de dăruire pentru ceea ce credea că trebuie să facă. Aceasta a fost menirea ei. A fost o femeie extraordinară ca mamă, extraordinară ca soţie şi extraordinară, aş zice, chiar pentru ţară”.
