Vivian Leigh, pe numele său real Vivien Mary Hartley, s-a născut pe 5 noiembrie 1913 în orașul Darjeeling din Bengalul de Vest, India Britanică, fiind fiica lui Ernest Hartley, un ofițer englez înrolat în Cavaleria indiană, și a Gertrudei Robinson Yackje. Părinții ei se căsătoriseră în Kensington, la Londra, în anul 1912, în 1917 Ernest Hartley a fost detașat în Bengaluru, iar în acest timp Gertrude și Vivien au locuit în Ootacamund.
Vivien Hartley a avut prima apariție pe scenă la vârsta de trei ani, când a recitat poezia Micuța Bo Peep în spectacolele trupei de teatru a mamei sale. Fiind singurul copil al cuplului, fetița a beneficiat de o educație aleasă, studiind la “Convent of the Sacred Heart” din Londra. Aici cea mai bună prietenă a sa a fost viitoarea actriță Maureen O’Sullivan, căreia i-a mărturisit dorința de a deveni, la rândul ei, actriță.
A continuat să studieze în Europa, reîntorcându-se la părinții săi, în Anglia, în 1931. Aflând că unul dintre filmele în care juca prietena sa, Maureen, rula la teatrul West End, Vivien le-a mărturisit părinților că dorința ei este să devină actriță și s-a bucurat de sprijinul amândurora, chiar tatăl său fiind cel care a ajutat-o să se înscrie la Academia Regală de Artă Dramatică din Londra.
La sfârșitul anului 1931, Vivien l-a întâlnit pe Herbert Leigh Holman, un avocat cu treisprezece ani mai în vârstă decât ea. În ciuda rezervelor acestuia asupra meseriei de actriță, cei doi s-au căsătorit pe 20 decembrie 1932, iar în perioada următoare tânăra și-a încheiat studiile la Academie. Pe 12 octombrie 1933 a adus pe lume o fetiță căreia i-a dat numele Suzanne, dar Vivien se simțea sufocată în acest mariaj.
Cuplul s-a despărțit, iar după divorț prietenii au recomandat-o pe Vivien unui regizor pentru un rol în filmul Things Are Looking Up, care a însemnat debutul său în cariera artistică. S-a logodit apoi cu un impresar, John Gildon, care i-a sugerat să își schimbe numele din Vivian Holman în Vivian Leigh.
După apariția în filmul The Mask of Virtue, în 1935, Vivien Leigh a primit recenzii excelente din partea criticilor, urmate de interviuri și articole elogioase în ziare. Laurence Olivier a văzut-o pe superba tânără jucând în The Mask of Virtue, iar între cei doi s-a creat rapid o relație de prietenie.
În timp ce interpretau rolul unor iubiți în filmul Fire Over England, în 1937, între Olivier și Leigh s-a declanșat o atracție puternică, iar după terminarea filmărilot a început o adevărată poveste de dragoste. Vivien și Laurence s-au mutat împreună, deși Holman, soțul ei, și soția lui Olivier, actrița Jill Esmond, au refuzat să accepte divorțul.
În această perioadă, actriţa a citit romanul Pe aripile vântului scris de Margaret Mitchell și i-a cerut impresarului său să o recomande regizorului David O. Selznick, care plănuia realizarea unui film după celebra carte. “Dacă mi s-ar da mie rolul O’Harei, l-aş juca aşa cum nicio altă actriţă nu l-ar mai putea juca. Simt că l-aş trăi; creaţia mea ar fi o încarnare, dar la ce bun să mai vorbim de asta? Va fi dat cu siguranţă unei americane”, spunea înainte de a fi distribuită în peliculă.
La Hollywood erau în desfășurare castinguri de amploare pentru găsirea actriței perfecte care urma să o interpreteze pe Scarlett O’Hara, iar Vivien a fost distribuită în producție, alături de Clark Gable şi Olivia de Havilland. Filmul Pe aripile vântului a devenit unul dintre cele mai vizionate filme din istoria cinematografiei mondiale, a primit zece premii Oscar, record deținut timp de douăzeci de ani, iar ea a obținut premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal.
În luna februarie a anului 1940, Jill Esmond a fost de acord să divorțeze de Olivier, iar Holman a renunțat şi el la mariajul cu Vivien Leigh, dar cei doi au rămas prieteni până la moartea actriţei. Pe 30 august, Olivier și Leigh s-au căsătorit în Santa Barbara, California, în cadrul unei ceremonii la care au participat doar doi martori: Katharine Hepburn și Garson Kanin.
După multe proiecte separate, dar de mare succes, Vivien Leigh și Olivier au pus în scenă producția Romeo și Julieta pe Broadway. Din păcate, presa din New York a avut o atitudine ostilă față de această peliculă, deşi cuplul a investit în film o avere, iar eșecul a însemnat un dezastru financiar personal.
Cei doi s-au întors în Anglia, iar Leigh a început un turneu de promovare în Africa de Nord în 1943, jucând pentru soldații britanici din regiune, înainte de a se îmbolnăvi grav. Primele simptome au fost o tuse permanentă și febră, în 1944 a fost diagnosticată cu tuberculoză la plămânul stâng, dar după câteva săptămâni petrecute în spital părea să fie vindecată.
În primăvară, pe când filma Cezar și Cleopatra, a descoperit că este însărcinată, dar a pierdut copilul. A intrat într-o depresie puternică care a atins pragul maxim în momentul în care l-a atacat verbal și fizic pe Olivier, iar după criză s-a prăbușit la pământ.
Aceasta a fost prima dintre multele căderi psihice produse de tulburarea bipolară cu care avea să fie diagnosticată. Olivier a recunoscut simptomele bolii după un incident îngrijorător, câteva zile de hiperactivitate, urmate de o perioadă de depresie și o cădere inexplicabilă, eveniment despre care Leigh nu a avut nicio amintire, dar era stânjenită și avea remușcări.
În anul 1948, Olivier a intrat în conducerea teatrului Old Vic şi cei doi au pornit într-un turneu în Australia și Noua Zeelandă pentru a strânge fonduri pentru teatru. Turneul a avut un succes neașteptat, dar i-a adus lui Vivien noi probleme de sănătate. Membrii companiei și-au amintit de câteva certuri în cuplu care au avut loc de-a lungul călătoriei. Cel mai violent conflict a avut loc în Christchurch, când actriţa a refuzat pur și simplu să intre pe scenă. Olivier a lovit-o peste față, iar ea, la rândul său, l-a lovit și l-a înjurat înainte de a păși a pe scenă. La finalul voiajului cei doi erau extenuați și bolnavi, iar Olivier i-a spus unui jurnalist: “Poate că nu știi, dar vorbești cu un cuplu de corpuri mergătoare”.
După o perioadă de refacere, Vivien Leigh a primit rolul lui Blanche DuBois, în piesa lui Tennessee Williams, Un tramvai numit dorință. După 326 de spectacole, și-a încheiat contractul, dar curând a primit acelaşi rol în filmul cu același nume, devenind bună prietenă cu actorul Marlon Brando, alături de care a jucat în film. Producția i-a adus lui Leigh cel de-al doilea premiu Oscar la categoria Cea mai bună actriță, un premiu BAFTA și o distincție din partea criticilor de film din New York. Tennessee Williams a spus atunci că Vivien a oferit rolului “tot ce voia și mult mai mult decât își putea imagina”, dar în următorii ani ea ar fi declarat că rolul lui Blanche DuBois “a adus-o în pragul nebuniei”.
În ianuarie 1953, actriţa a călătorit în Sri Lanka pentru a filma producția Plantatia Elephant Walk, alături de Peter Finch. La scurt timp după ce au început filmările, a suferit o cădere psihică, iar Paramount Pictures a înlocuit-o cu Elizabeth Taylor. Olivier a adus-o înapoi la casa lor din Anglia, unde, între perioade de incoerență, Leigh i-a spus că era îndrăgostită de Finch și că are o aventură cu acesta.
Actrița și-a revenit și a jucat alături de Olivier chiar în acelaşi an, iar în 1955 cei doi au interpretat trei drame ale lui Shakespeare: Macbeth, Titus Andronicus și A douăsprezecea noapte. Starea ei părea stabilă, chiar a rămas însărcinată și s-a retras din producție pentru a se proteja. Câteva săptămâni mai târziu, a suferit un nou avort spontan și a intrat într-o perioadă de depresie care a durat câteva luni. L-a însoțit pe Olivier în turneul de promovare din Europa, dar de-a lungul călătoriei a avut alte câteva izbucniri nervoase. După întoarcerea la Londra, fostul ei soț, Holman Leigh, care continua să aibă o influență puternică asupra ei, a stat alături de cuplu pentru a o calma pe Vivien.
În 1958, considerând mariajul său încheiat, a început o relație cu actorul John Merivale, care era la curent cu boala actriței și l-a asigurat pe Olivier că va avea grijă de ea. În 1960, Vivien a divorțat, iar fostul soț s-a căsătorit cu actrița Joan Plowright. Noul partener, Merivale, a avut o influență benefică asupra ei și, deși a mai avut câteva episoade de depresie, a continuat să lucreze în teatru, iar în anul 1963 a obținut premiul Tony pentru cea mai bună actriță în rol principal într-un musical.
În luna mai a anului 1967 Vivien a suferit un atac acut al tuberculozei de care suferea de peste douăzeci de ani, însă după câteva săptămâni de odihnă părea să își revină din nou.
În seara de 7 iulie, soțul ei, Merivale, a plecat, ca de obicei, pentru a-și juca rolul la teatru și s-a întors noaptea târziu, găsind-o dormind. Aproximativ treizeci de minute mai târziu, bărbatul s-a întors în dormitor și a găsit-o întinsă pe podea. Încercase să meargă la baie, dar plămânii ei plini cu lichid au cedat și s-a prăbușit fără putere. Vivien a murit în noaptea de 7 spre 8 iulie, trupul ei fiind incinerat a doua zi, așa cum își dorise.
Anne Edwards, autoarea unui volum deloc măgulitor despre actriță, scria în 1977, la zece ani după moartea ei: “Această doamnă coborâtă parcă dintr-o cadră de Gainsborough era capabilă să se comporte atât de neașteptat în public sau în intimitate, încât îi împietrea pe cei din jur care credeau că a înnebunit. O ambiţie enormă şi o irezistibilă forţă de a obţine ceea ce voia. Cel mai uluitor exemplu în această privinţă este modul cum s-a autodistribuit ea în Scarlett O’Hara. De îndată după ce romanul «Pe aripile vântului» a fost publicat in Anglia, Vivien a proclamat că ea este interpreta ideală a lui Scarlett în film, şi pe loc l-a şi anunţat pe agentul ei. La vremea respectivă, numele multor actriţe mari ale Hollywood-ului erau reţinute pentru Scarlett, după îndelungi căutări pe seama cărora s-a făcut o enormă publicitate. Vivien Leigh abia dacă era cunoscută la Hollywood. Şi cu toate astea, ea a tras lozul câştigător, nu mai puțin de doi ani de când a hotărât că rolul i se cuvenea.
Cum? Iată cum: agentul lui Laurence Olivier era fratele producătorului filmului ce se pregătea, David Szelznick. În iarna lui 1938, Olivier a plecat în America să turneze un film. Vivien Leigh s-a decis să-i facă o scurtă vizită de cinci zile, înainte să-şi înceapă repetiţiile la «Old Vic». Ţinea morţiş să-l vadă şi pe Laurence (Larry îi spunea ea), dar şi pe agentul lui, Myron Szelznick. În avionul care o ducea spre Los Angeles (prima ei călătorie pe calea aerului) exersa expresiile lui Scarlett O’Hara privindu-se în oglinda pudrierei. De cum l-a întâlnit pe Myron, l-a și convins că ea este tânăra pe care fratele lui o caută. Dar l-a convins și pe acesta din urmă. S-ar putea ca Vivien să fi fost o perfectă Scarlett, dar fără stăruinţa şi încăpăţinarea ei n-ar fi obţinut acest rol.
În cele mai bune momente ale ei, Vivien era o actriţă bună. Totuşi, prăpastia dintre ea şi Olivier era imensă şi cu toată strădania lor comună, prăpastia asta devenea nesfârşită. Mulţi critici erau amabili cu ea în zilele de aur. Unii au onorat-o chiar cu atributul de «mare». Dar alţii se arătau reţinuţi. T.C. Worsley, de exemplu, a pronunţat un verdict necruţător scriind despre Cleopatra ei: «Leigh n-a fost şi nu va fi niciodată o tragediană. Pur şi simplu n-are statura aceasta». Dar cel mai acerb critic a fost Keneth Tynan care a desfiinţat-o când Vivian Leigh a jucat alături de Olivier în Macbeth: “Ciuguleşte din rol cu preţiozitatea unei începătoare care vrea să dea gata un holtei”.
Scriitoarea americană o consideră în colerică, sălbatică, cu un caracter instabil şi intratabil, vanitoasă, alunecând fulgerător de la distincţie la vulgaritate, de la atitudinea distantă la promiscuitate.
